Albert Camus

Biografie La 7 noiembrie 1913 se naste Albert Camus intr-un tinut sarac al Algeriei, Mondovi - parintii sai fiind stabiliti aici inca din 1871. Albert este al doilea fiu al sotilor Camus, nascut dupa fratele sau mai mare, Lucien. Prima mare experienta capitala a existentei sale, pe care o traieste Camus, este cea a saraciei.   Tatal sau - Lucien Camus - un taran francez, moare in primele lupte ale primului razboi mondial. Mama sa, Catherine Camus, de origine spaniola, analfabeta, » ...mai mult impreuna cu cei doi fii, se stabileste la Alger unde va munci intii la o fabrica de cartuse, apoi spala cu ziua rufele pe la familiile avute.   Albert isi petrece copilaria langa mama sa, aproape surda si vorbind foarte putin, un unchi infirm, dogar de meserie, si fratele sau, Lucien. Mediul familial, pus sub semnul lipsurilor elementare, ii marcheaza profund personalitatea. "Ducind o viata saraca, nota el in Caiete, printre oamenii aceia umili sau vanitosi, eu am atins in modul cel mai sigur ceea ce mi se pare a fi adevaratul sens al vietii".   Oricum ar fi aratat mediul copilariei, el il identifica cu paradisul pierdut. Este un sentiment de recunostinta care nu ia decat forma constiintei vinovate, caci oamenilor bogati cerul li se pare un dat firesc, iar pentru cei saraci este un har infinit.   Si, intr-adevar, bucuriile cerului, ale lumii si aerului le inlocuiau pe cele pe care nu i le putea oferi o copilarie orfana si dominata de umbrele nevoii. Complexul recuperarii valorilor pierdute il inrobeste si Camus este mereu pe drumuri spre a-si completa fondul de cunostinte, impresii, senzatii. Se pare ca nu-si dorea sa fie un om de exceptie, un geniu, ci prefera normalitatea: "Sint un om mediu + o existenta. Valorile pe care as simti nevoia sa le apar sint valori medii". Si totusi din odiseea sa nu lipseste miza cea mai inalta: vrea, in taina, sa obtina absolutul, ca si eroul sau, Meursault.asas Studiile In urmatorii ani preocuparea sa principala devin studiile. Urmeaza cursurile scolii comunale, dupa care urmeaza, ca bursier, cursurile liceului din Alger, pentru ca, in sfirsit, sa urmeze si studiile universitare.   Face studii de filozofie, luindu-si licenta cu teza Metafizica crestina si neoplatonismul, care are ca obiect raportul dintre elinism si crestinism la Plotin si Sfantul Augustin . Din aceiasi perioada dateaza si aceasta afirmatie: "Ma simteam un grec traind intr-o lume crestina".   Camus traieste intens extremele existentiale: se dedica pasiunii sportive, devine chiar un celebru fotbalist, gusta – adica – o forma de glorie accentuata, dar la virsta de 17 ani apar primele simptome ale tuberculozei. Boala ii frineaza avanturile si il determina sa aleaga o viata mai retrasa in locul uneia de boema.   Activismul politic In 1933, odata cu venirea lui Adolf Hitler la putere, Camus va milita activ intr-o miscare antifascista. Anul 1934 este marcat de doua evenimente importante, dar ambele de intindere destul de redusa. primul eveniment se refera la casatoria sa cu Simone Hié, dar care nu va dura mai mult de un an.   Cel de-al doilea eveniment este intrarea sa, la indemnul unui prieten, in Partidul Comunist, unde primeste sarcina de partid de a se ocupa cu propaganda in mediile musulmane (desi spunea altundeva ca "libertatea n-a invatat-o de la Marx, ci in mizerie".   Camus a parasit Partidul Comunist Francez in imprejurari si din motive care nu sint intru totul clare. Dupa unele surse, aceasta ruptura ar fi intervenit in anul 1935, iar dupa altele, in 1937.   Ultimii ani de viata In toata aceasta perioada Camus si-a continuat studiile la Facultatea din Alger, avind concomitent diverse ocupatii pentru a-si cistiga existenta. Pina in 1938 viata sa decurge in mod obsnuit, fara evenimente spectaculoase. Insa in acest an izbucneste cel de-al doilea razboi mondial. Camus va incerca sa se inroleze, dar este reformat din cauza sanatatii sale. Astfel el calatoreste in Oran – "un oras obisnuit si nimic mai mult decit o prefectura franceza de pe coasta algeriana" – orasul in care se va situa actiunea romanului Ciuma Dupa doi ani dupa vizita in orasul Oran, in 1940, se recasatoreste cu Francine Faure, originara din Oran. Anul 1941 este chiar anul in care incepe sa lucreze la romanul Ciuma. In 1942 un reviriment al bolii il obliga pe Camus sa se odihneasca la Chambon-sur-Lignon. La 8 noiembrie are loc debarcarea anglo-americanilor in Africa de Nord, care il separa pina la Eliberare pe Camus de sotia sa, ramasa in Oran.   In 1946 termina de scris romanul Ciuma. Vine, apoi, amurgul implinirilor, marcat si de decernarea Premiul Nobel pentru literatura in 1957. Dupa trei ani, la 4 ianuarie 1960, moare intr-un stupid accident de masina, in timp ce se intoarcea la Paris din scurta vacanta a sarbatorilor de iarna, de la ski. Omul revoltat   Omul camusian, asa cum este portretizat in primul discurs cu ocazia decernarii premiului Nobel, se naste la inceputul Primului Razboi Mondial, are douazeci de ani cind vine la putere nazismul, isi continua educatia, confruntindu-se cu Razboiul civil din Spania, cu cel de-al doilea razboi mondial, cu calvarul torturilor, inchisorilor, lagarelor de concentrare si pericolul atomic.   A avut, deci, poate premisele ca sa adere la nihilismele epocii. A acceptat, insa, sa faureasca o arta de a trai in timpuri de catastrofa, o arta a renasterii si revoltei in fata mortii.   Universul operei sale filozofico-literare Personalitate complexa a culturii franceze, Albert Camus se afirma ca scriitor paralel si tangential cu formarea unui nou curent ideologic, existentialismul, al carui fundament teoretic il ofera prin intermediul in principal a doua eseuri filozofice (Mitul lui Sisif – 1942 si Omul revoltat - 1951), desi toata viata a negat aceasta contributie.   Opera lui Albert Camus cuprinde romane, povestiri, piese de teatru si eseuri, ilustrind in ansamblu raportul dintre solitar si solidar in umanitate sau – cum nota biograful sau, Roger Grenier – "soarele si umbra unui suflet mediteranean". Volumele sale de povestiri Reversul si Fata, Exilul si imparatia contin in forma artistica episoade ale copilariei algeriene si chiar momente ulterioare, fara sa anticipe tematica romanelor.   Moartea fericita este varianta initiala a Strainului (1942), caruia i-au urmat alte doua romane Ciuma (1946) si Caderea (1956), ce propuneau doua atitudini existentiale numite explicit si in eseuri: constatarea absurdului existentei, care dizolva vointa, si lupta, care anuleaza temporar lipsa de sens a vietii.   Pisele de teatru Caligula (1938), Neintelegerea (1944), Starea de asediu (1948) si Cei drepti (1949) formeaza dramturgia camusiana care reia in forma dramatizata idei din romane si eseuri.   Spre exemplu, cea de-a doua piesa prezinta o situatie de un tragic absurd: o hangita si mama sa ucid intr-o seara un client necunoscut, descoperind ca acesta le era frate, respectiv fiu, iar de aceasta "neintelegere" ia act strainul – Meursault – in inchisoare, citind un articol de ziar, lipit de peretele celulei sale.   Filosoful existentialist Exegetii operei camusiene au stabilit ca autorul francez poate fi considerat filozof al absurdului si al revoltei, iar acest fapt se datoreaza celor doua mituri conturate in eseuri: al asumarii suferintei (Mitul lui Sisif) si al salvarii (Omul revoltat).   Scoala filozofica din care face parte, astfel, eseistul este cea a existentialismului, in sensul etimologic al cuvintului, sens pe care il precizeaza si Ion Vitner in studiul Albert Camus sau tragicul exilului: "Existenta (ex-sistere) inseamna, intr-adevar, «a fi situat in afara de», adica are sensul unei separari, al unei rupturi sau – cum traduce Camus – al unui exil, al unei instrainari".   Primul sau eseu urmeaza, la interval de numai un an, romanului Strainul si ofera o fundamentare teoretica a povestii unui exil printre oameni. Definind absurdul ca "un rau al spiritului", Camus gaseste ca ratiunea prezentei acestuia in existenta este "contrastul dintre strigatul fiintei si tacerea ilogica a lumii".   "Nu poate fi dragoste de a trai fara disperare de a fi" – crede eseistul, si acest paradox impune doua notiuni noi pentru gandirea veacului: "omul absurd, cel care, fara s-o nege, nu face nimic pentru eternitate" (cum ar fi exemplele unor Don Juan, Kirilov, Franz Kafka) si libertatea absurda, care implica pasiunea, revolta, sinuciderea.   Ca si in cazul unor filozofi ca Blaise Pascal, Lev Sestov sau Karl Jaspers, eseul nu postuleaza adevaruri ultime, ci mai curind, intr-un lirism exagerat, tinde sa defineasca absurdul ca principiu distructiv al unei lumi, in care totusi "trebuie sa ni-l imaginam pe Sisif fericit".   Precedat de articolul Remarca asupra revoltei, cel de-al doilea eseu, Omul revoltat ilustreaza, prin continutul sau dens, o formula reinnoita a dictonului cartezian: "ma revolt, deci suntem". In interpretarea lui Camus, revolta este deci singurul mijloc de a depasi absurdul. Ea este prima evidenta care scoate omul din singuratate, care il socializeaza pe Sisif: "Daca avem constiinta neamului si a non-sensului, daca gasim ca lumea este absurda si conditia umana de nesuportat, nu este acesta sfarsitul si nu ne putem opri aici. In afara de sinucidere, o alta reactie a individului este revolta instinctiva. Astfel, din sentimentul absurdului, vedem nascandu-se ceva ce il depaseste."   La limita dintre glossa si poezie, Camus il descrie pe Sisif singur pe stanca lui, surprizindu-i o psihologie de condamnat. Singura forma de revolta care ii este permisa, in situatia lui absurda, este curajul de a-si spune ca e fericit. Spre deosebire de el, omul revoltat nu este singur, de vreme ce se revolta impotriva celorlalti, iar finalitatea acestei atitudini poate fi reparabila atat in existenta, cat si in arta: "… arta este o manifestare care exalta si neaga in acelasi timp".   Romanele lui Camus Romanele autorului francez propun un continut problematic (Strainul), formule narative noi (structuri epice inserate intr-un monolog - Caderea) si sensuri alegorice dezvoltate intr-un permanent plan secund al scriiturii (simbolul raului - Ciuma).   Meursault, protagonistul primului roman publicat, L`Etranger, ucide un om in timpul unei incaierari. Cum a ucide "din cauza soarelui" nu poate fi o motivatie acceptata nici de aparare, nici de acuzare, el asista in timpul procesului la deformarea realitatii de catre ambele parti, care admit ca proba concludenta faptul ca eroul nu a plans la moartea mamei sale.   Rememorandu-si existenta, Meursault are sentimentul ca traieste o farsa si ca absurdul i-a intins o cursa din care nu are cum sa iasa decat condamnat, deoarece gloantele trase in arab au fost "bataile in poarta nenorocirii".   Un alt "strain" este si personajul romanului Caderea, care nu se sustine prin epic, ci tocmai prin semnificatiile exilului, dezvoltare in subtext. Jean-Baptiste Clemence este un avocat parizian celebru, a carui specialitate au fost cauzele nobile si a carui conduita s-a desfasurat exemplar, pana cand, intr-o seara, a vazut o femeie aruncandu-se in apele Senei si el nu a facut nimic pentru a-i impiedica sinuciderea.   Acest moment il transforma in judecator al Sinelui, iar textul, integrand posibile ecouri dostoievskiene (din Insemnari din subterana) sau ecouri din William Faulkner (din Recviem pentru o calugarita), construieste un monolog in care singura voce a cartii se acuza si se destrama in fata unui narator imaginar, ce ii potenteaza sentimentul exilului.   Prozatorul pare sa nu acorde eroilor sai sansa de a iesi din absurd, instrainare si vinovatie nici macar prin moarte, care ar fi un final sigur, precizat si terapeutic. Doar romanul Ciuma refuza ideea agoniei perpetue, intrezarind o solutie temporara pentru umanitate: lupta.