Automutilarea. Psyche on the Skin

Propria experienta a autoarei cu diferite cadre medicale care au fost fie ostile – din dorinta de a nu fi manipulate – fie au dorit sa o ajute si sa-i explice starile mintale care il determina pe pacient sa se autovatameze, au ajutat-o sa inteleaga cate prejudecati exista cu privire la „automutilare”. Aceste situatii au determinat-o pe Sarah Chaney sa porneasca intr-o cercetare – la prima vedere neobisnuita – asupra modului in care autovatamarea a fost perceputa in timp.

Incursiunea in istoria practicii de automutilare are un dublu scop: pe de-o parte il familiarizeaza pe cititor cu diferite circumstante istorice, iar de pe alta, ofera o sursa bogata de informatii despre medicina si idealurile culturale.

Analiza sa demonstreaza faptul ca ostilitatea fata de automutilare – atat in prezent, cat si in trecut – a fost si este fondata pe diferite preconceptii: „Prin aceasta abordare, pun sub semnul intrebarii notiunea ca automutilarea poate fi privita ca un comportament omenesc constant si universal, cu un anumit set de semnificatii. Explorez trei epoci si practici diferite ale autovatamarii, fiecare dintre acestea deosebindu-se prin cel putin o trasatura semnificativa de definitiile moderne. Practica pagana si de la inceputurile crestinismului a castrarii religioase a avut un set specific de semnificatii sociale si politice – precum si spirituale. Este important de mentionat ca masculinitatea nu era privita ca intrinsec legata de organele sexuale, asa cum a inceput sa fie privita in anii ulteriori. Intre timp, procesiunile de flagelare din Evul Mediu au reconfigurat mortificarea religioasa timpurie intr-o practica de grup cat se poate de publica. Ca activitate de grup, privita adesea ca avand conotatii pozitive, flagelarea religioasa din Evul Mediu nu are nicio legatura cu presupozitia moderna ca autovatamarea este o activitate personala si privata. In cele din urma, vatamarile autoprovocate au o legatura importanta cu istoria practicii medicale prin conceptul „lasarii de sange”.

Definitiile automutilarii din secolul al XIX-lea, autotaierea abia daca era mentionata –  astazi a devenit un arhetip al autovatamarii – insa pentru medicii si pacientii victorieni, autotaierea era mult mai apropiata de autotratare decat alte forme de autovatamare, deoarece lasarea de sange a fost o practica medicala cu utilizare ampla mai bine de doua mii de ani”.

Care este rolul tatuajului in largul peisaj al automutilarii si al manipularii celuilalt? Veti afla citind aceasta carte!

Sarah Chaney si-a propus sa descrie cateva moduri diferite privind automutilarea, de-a lungul istoriei, sperand sa incurajeze reflectia asupra presupunerilor tacite referitoare la acesta practica/acest concept.

Automutilerea reprezinta exprimarea agresivitatii intoarse catre sine. Cu cat nivelul de agresivitate este mai mare cu atat poate aparea tendinta spre comportamente si atitudini de automutilare. Prin automutilare trebuie sa intelegem mai multe actiuni pe care persoanele in cauza le produc in relatie cu propria existenta, atat psihica ca si fizica. Gesturile de automutilare pot merge de la stari de infometare (cure drastice de slabire care conduc la scaderea in greutate pana la modificari importante ale structurii corporale) pana la actiuni ce distorsioneaza aspectul fizic, prin lovituri ori rani cu obiecte taioase. Totodata, actiuni cu caracter de automutilare sunt si cele de tatuare, piercing sau tunsul zero (pentru femei).

De cele mai multe ori, oamenii care se automutileaza recurg la acest „gest” pentru a scapa de emotiile negative – se precizeaza in majoritatea studiilor.

Psihiatrul Florin Tudose spune ca automutilarea este o practica mai des intalnita la adolescenti si, mai ales, la cei teribilisti. Cu acest fenomen se confrunta si specialistii in psihiatrie din alte tari, unii facand cercetari sustinute privind cauzele acestor gesturi extreme.

Un obicei de care se scapa foarte greu – autovatamarea  este sustinuta de o stare de incordare crescuta si de iritabilitate, conform unui studiu facut de psihologul Margareta Iosub, impreuna cu alti trei specialisti in domeniu, pentru Ministerul Apararii Nationale.

„Printre factorii predispozanti ai automutilarii se numara neglijenta din partea unui parinte sau pierderea unuia dintre parinti, tulburarile de personalitate si dependenta de alcool sau de droguri", se arata in studiul „Automutilarea, intre intentionalitate si boala psihica", publicat si pe site-ul psihodiagnostic.ro. Taierea pielii este cea mai frecventa forma de automutilare. De obicei, taieturile nu sunt adanci, dar in unele cazuri necesita o interventie medicala.

Zonele in care se taie cel mai frecvent persoanele care se automutileaza sunt incheietura mainii, partea superioara a bratului, partea interioara a coapselor si toracele superior, spun specialistii.

La fel de comuna este si arderea pielii, de obicei cu tigara.

Unele persoane isi pot face rau prin zgariere sau prin lovire.

Alte forme de automutilare, mai usoare, includ ciupirea pielii, smulgerea parului sau inghitirea de substante toxice.

Psihiatrii spun ca, desi exista o legatura intre automutilare si suicid, majoritatea celor care se ranesc singuri nu isi risca viata.

Cercetatorul american Edward Selby spune ca exista o prejudecata foarte raspandita potrivit careia automutilarea este, in primul rand, o forma de manipulare sociala, prin care cel care isi face singur rau incearca sa obtina ceva (detinutii incearca sa obtina transferul in alt penitenciar, adolescentii incearca sa obtina atentie). De fapt, explica specialistul, majoritatea oamenilor se automutileaza pentru a se elibera de sentimentele de singuratate, de goliciune sufleteasca sau de izolare, pentru a-si distrage atentia de la alte probleme sau pentru a-si diminua sentimentele de furie. „La fel cum multi oameni folosesc alcoolul sau drogurile pentru a uita de probleme pentru o scurta perioada, si automutilarea este legata de autosabotaj, prin faptul ca este folosita ca o reactie la stres", mai spune Edward Selby.

El spune ca efectele automutilarii dispar dupa o anumita perioada, iar din aceasta cauza apare nevoia persoanei respective de a se rani mai des si mai profund pentru a obtine efectele dorite. „Cei care se automutileaza des au probleme legate de scoala, de serviciu sau legate de relatiile sociale", subliniaza Selby.

Conceptul modern de autovatamare drept categorie specifica a comportamentului individual anormal a luat nastere in cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea, atunci cand „automutilarea” a fost definita in cadrul psihiatriei de azil. Explic cum s-a intamplat asta in contextul noului sistem de aziluri si al profesiei psihiatrice in Europa occidentala. Desi se presupuse adesea ca scriitorii victorieni nu faceau nicio deosebire intre autovatamari suicidale si nonsuicidale, lucrurile nu stau chiar asa. Psihiatrii din aceasta epoca argumentau frecvent ca automutilarea nu era realizata din motive sociale, desi acestea se deosebeau in metoda lor de aplicare a semnificatiilor alternative fata de astfel de acte. Desi oamenii se vatamau in multe feluri inainte de aceasta perioada, ultima parte a secolului al XIX-lea a fost prima data cand diverse acte – de la inteparea pielii pana la amputare – au inceput sa fie privite drept comportamente echivalente. Combinarea lor sub termenul umbrela de „automutilare” a dat nastere ideii ca o anumita forma de semnificatie universala poate fi descoperita pe o cale similara. Autovatamarea a inceput sa fie privita ca un act abstract ce avea sens dincolo de natura fizica a ranilor, un act care scotea la iveala ceva din caracterul unei persoane si, in plus, un act care ar putea ajuta la explicarea relatiei dintre individ si societate. Restul cartii exploreaza cinci modele diferite sau metode prin care putem intelege vatamarile autoprovocate in sens psihiatric, incepand de la 1880 pana in zilele noastre. Nu este o cronologie liniara. Sustin ideea ca, deoarece autovatamarea nu este o categorie coerenta sau constanta, rezulta de aici ca nu poate exista un progres liniar in „intelegerea” acesteia.

REVIEW-URI