Autopsierea labirintului

Sintaxa unei limbi uitate La rascruce de milenii, maturi, optzecistii sunt, observa Nicolae Manolescu, la carma vietii literare; nu insa pentru mult timp, mai zice el in Istoria critica a literaturii romane: au aparut adica ripostele, alte raspunsuri, intre acestea mai viabil ar fi, crede criticul cunoscut, „generatia 2000“, dificila si agresiva. O replica totusi tare, dupa priceperea mea, irecuzabila, ce vine insa din interiorul echinoxismului ardelean, e poezia, de data mai recenta, a lui Eugen Axinte (poetul, care a debutat editorial tarziu, semneaza in volumul de fata chiar un poem in caz, intr-o nota usor pamfletara, drastic totusi, se intelege, cu regula generationista).

Daca miza optzecismului e elocventa, deja cu riscul – care in cuprinsul „desantului“ e asumat ca o calitate – al despletirilor retorice, daca aci imperecherea intre realitatea prozoasa si vehementa ori spusa repezita de contestare e inca sub semnul acceptabil al oximoronului; daca apoi in promotia („generatia“) optzecista predilecte sunt narativul, pastisa, cand si cand ironia si duhul jocului, aproape peste tot, aroganta distantei, a detasarii, raspunsul la acestea, am senzatia, e sintetizat, in chip admirabil, in poemele lui Eugen Axinte.

Sunt, la o prima ochire, reverii califonice, atingand tandru marginea concettismului („Cantare-ti inchin, incat imnele toate/si ode vreodata-naltate/n-au stat pe potriva-ti// in ea inzidite-s de-a pururi/noema si vis“), alteori rostiri delicate, inchinari gratioase, aproape curtenesti, chemand vremuri trecute: fatalitatea, nostalgia („Lasati-mi doar soapta sa-nalte in jertfa/lumina iubirii. Ci, toate-s memoria frunzei/si-a pietrei, acum inzidite-n rostire// crepuscul si-abis incrustate-s pe talpile tale/.../sunt slovele vietii...“). Potrivnice ritoriei optzeciste, sugestivitatea, imageria, ambiguitatile, isi vor cauta, in poetica lui Eugen Axinte, soaptele, nespusa, vor cauta, mai tarziu, tacerea („inzidirea“, zice poetul, in rostire ori in... tacere), apoi umbrele secrete, cristalul, in fine, aforistic, toate, asa zicand, intru extazul spusei artiste („In miezul tacerii se-ntampla. O stranie viata cheama la samburii ei.

Flacari razbat uneori peste fruntile-athrée. Sa-i sparga ar vrea. Ar vrea sa le stie cuprinsul...“) – o andatura, umblet, adica, pe urmele artefactului originar, artefact ravnit, artefactul estetic (o steta, un quipu, etc.); la capat, iata, runicul, depozit de miracole, de prevestire („Poleite in soapte sunt razele lor. Si, tu, calator sub geana lumilor, ai vrea sa le stii implinirea?...“); runa va sa zica in chip de slova si destin. Poezie abstracta, inspiratia fiind aici procesata intelectual, imaginarul cautandu-si recunoasterea in reflexiune, poezia lui Eugen Axinte e, cum insusi spune intr-un remarcabil poem, „sintaxa unei limbi uitate“. Aurel Ion Brumaru


An aparitie: 2010
ISBN: 978-973-21-0994-6
Nr. pagini: 72
Format: 205x140

REVIEW-URI