Chira Chiralina, Panait Istrati, Cartex

Chira Chiralina. Prezentare:

Istrati este un oriental, si darul povestirii este, in adevar, principala sa caracteristica.
Insusirea aceasta se vadeste cu limpezime mai ales in Chira Chiralina, unde autorul renunta
la formula romanului psihologic, cladit pe un conflict si culminand intr-o catastrofa,
sustinut adica de un interes dramatic pentru a reveni la forma propriu-zisa a povestirii,
unde interesul se concentreaza asupra episodului. imprejurarile vietii lui Dragomir nu
inainteaza furtunos catre deznodamantul final, ci se desfasoara cand mai incet, cand mai grabit,
dupa ritmul special al momentului.
Sarsitul cartii nu coincide cu epuizarea interesului;la
ultima fila doresti inca sa asculti mai departe...
Povestire si experienta facand una, Chira Chiralina este un document omenesc de primul ordin.

Panait Istrati: Dialectica raportului cu lumea exterioara sau cu propria interioritate...
In demersul nostru de prezentare a contributiei lui Panait Istrati la mersul literelor romanesti, franceze si europene, va propunem o incursiune in destinul sau literar,

servindu-ne de biografia cu totul picaresca a acestuia. Vom reusi astfel sa evi­tam prejudecati de valorizare furnizate de spirite culturale, precum cea formulata de Mircea

Eliade, conform careia:„Istrati este un mare scriitor, poate chiar cel mai mare nuvelist european dupa Maxim Gorki, dar nu e cel mai mare scriitor roman. Chiar daca lasam la o

parte un romancier genial ca Liviu Rebreanu, există mai multi scriitori romani contemporani care sunt cel putin la fel de valorosi ca Panait Istrati: avem, de exemplu, pe Mihai

Sadoveanu, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu, Pavel Dan etc.“
De altfel, metoda noastra are in vedere stabilirea unor referinte exacte in spatiul destul de eterogen al receptarii perso­nalitatii si operei„scriitorului roman de expresie

franceza“– cum se recomanda chiar el.


Chira Chiralina

„Chira Chiralina. Povestireîn trei părţi“ a fost publicată pentru prima datăîn revista Europe, la 15 august 1923, la Paris,în limba franceză.În limba română apareîn 1924, la Editura Adevărul,într-o traducere anonimă, republicată,în 1934.
Grupate sub titlul„Povestirile lui Adrian Zografi“, cele trei capitole ale textului lui Panait Istrati sunt:„Stavru“,„Chira Chiralina“şi„Dragomir“.
Tehnica povestirii la Istrati este una de tip tradiţional, deli­mitând de la bunînceput spaţiul şi timpul, dar mai ales, afirmând poziţia de control al acţiunii ce aparţine personajului narator. El este povestitorul. Cadrul naraţiunii este povestea eroică a lui Adrian Zografi, iar destinul, aventura existenţială a lui Stavru, este trama povestirii. Zografi este prototipul individului enig­matic, fără istorie personală, ce vine de nicăieri, pentru că e„copil din flori“. Destinul său se intersectează cu cel al lui Stavru, personaj exotic şi misterios, tipul călătorului, a cărui viaţă are determinări spectaculoase. Adrian Zografi, Stavru şi prietenul acestuia, Mihail, pornescîntr-o odisee ale cărei popasuri vor servi drept pretexte pentru revelarea poveştilor de viaţă ale celor chemaţi să participe la experienţa romantică de a trăi. 
În primul capitol („Stavru“), scindarea dramatică a personalităţii eroului (Dragomir, ce-şi spune Stavru sau domnul Isvoranu), pe de o parte cu orientări homosexuale şi pe de alta dornic să-şiîntemeieze o familie, este pretextul drumuluiînapoiînţară, după un lung periplu iniţiatic. Suntemîn a doua jumătate a secolului al XIX-lea, timpul călătorilor romantici. Neaccep­tându-şi statutul,încercă şi reuşeşte să pătrundăîntr-o familie burgheză, specific dunăreană, căsătorindu-se cu angelica Tincuţa, victimă a falsificării identităţii şi orientării sexuale a lui Stavru.
Dragomir seîndrăgosteşte sincer de fată, relaţia lor fiind reciprocă:„În timp ce povesteam, tatăl adormise, dar Tincuţa era mai mişcată ca totdeauna. Pentruîntâia oarăîn viaţa mea mă găsii atunci singurînaintea unei fete frumoase, care mă privea cu ochi iubitori, umezi, scânteietori. Aplecându-se către mine, ea mă luă de mână şi zise cu o voce mai melodioasă ca sunetele viorii:
– Spune-mi, domnule Isvoranu, ai fiîn stare să iubeşti ca ţiganul Trandafir?“
Adevărata identitate este trădată de incapacitatea de a-şiîmplini datoria conjugală şi de depoziţia unui martor, eroul devenind subiectul unui scandal ce-l obligă să fugăîn străinătate,în vreme ce Tincuţa se sinucide.
Partea a doua a romanului („Chira Chiralina“), cea mai importantă şi mai interesantă,începe printr-un captatio benevo­lentiaeîn stil boccacian:„În crângulîn care căruţa celor doi negustori se oprise pentru masa de amiază, Stavru se lăsă rugat de tovarăşii lui, care, de o oră cereau să le spună povestea copilăriei lui şi a surorii, pe care o evocase laînceputul povestirii lui din pod. Nu-i lipsea pofta de a istorisi, căci sufletulîi era dispus să evoce această depărtată amintire, dar aşa seîntâmplă când vrei să te atingi de zăgazurile ruginite ce opresc trecerea apelor trecutului:îţi place să te laşi rugat.“
Cadrul iniţial, cu ascultătorii chemaţi să fie atenţi la poveste, este doar un preambul formal, interesul fiind conservat până la sfârşitul acestei părţi, care se termină cu răpirea fraţilor (Chira şi Dragomir) de către turcul Nazim Efendi. Amintindu-şi de cei doi, Stavru le promite la sfârşitul capitolului o continuare:„Altă dată vă voi povesti peripeţiile rătăcirilor meleîn căutarea Chirei, care– pe dată ce ajunserăm la Constantinopol– fuînchisăîntr-un harem. Eu trebuii să măîncovoi plăcerilor respectabilului meu binefăcător, şi fusei pervertit pentru totdeauna.ªi pentru totdeauna o pierdui pe scumpa mea surioară, cu toate că, fugind după doi ani de zălogire, am căutat-o timp de doisprezece ani de-a rândul, vânzând salop.“
ªi totuşi, Adrian şi Stavru seîntâlnesc la Cairo,într-o cafenea evreo-românească, loc cosmopolit, frecventat de indivizi de toate condiţiile şi de toate moralităţile. Poate, sub influenţa contextului, Adrianîşi arată interesul pentru un individ ce-i pare necunoscut:„Câtă asemănareîntre omul acestaşi Stavru!“ gândi el,în vreme ce mâncaştiuca. […] Aveaînînfăţişarea lui acele stigmate respingătoare care produc dezgust. Totuşi, fără a bănui existenţa vreunui Stavruîn Egipt, Adrian se simţiînduioşat pentru acest bătrân stingher, tăcut şi nepăsător“.
Finalul romanului nu esteşi sfârşitul poveştii. Caîntr-o opera aperta interesul pentru destinul dramatic al eroilor este continuat de ascultătorîn buna tradiţie a folclorului românesc, adică a literaturii orale; pentru că autorul,în viziunea lui Tudor Vianu, refuză„dibăcia literară care utilizează gradaţia, com-plicaţia, amânarea deznodământului. […]. O lipsă totală de artificii care greşit ar putea fiînţeleasă ca o lipsă de artă“.
Adrian este cel care (ne) spune istoria lui Stavru, pro­pu­nându-ne un contract de ataşament cu povestirea, ceînseamnă subjugare şi dependenţăîn acelaşi timp, un„discursîndrăgostit“. Totul pentru că avemîn discuţie o ştiinţă a captării interesului pentru povestire, ce vizează seducerea ascultătorului: prima dată Stavru povesteşte singur, fără a fi rugat,înîmprejurări deja cunoscute, pe urmăînsă e nevoie tot mai mult de insistenţa lui Adrian. Ultima dată se lasă chiar ignorat, speriind ascultătorul-cititor că nu mai urmează povestea. Corina Ciocârlie,„încercând să schiţeze o posibilă pragmatică a vorbirii personajelor“, comen­tează pe larg discursul seducţiei,„înţeles ca transformare a ima­ginarului celuilaltîn vederea instalăriiîn punctul cel mai intens investit cu dorinţă“.
Motivele fundamentaleîn„Chira Chiralina“ sunt cel al călătorieiîn spaţii exotice şi cel al fatalităţii destinului. Eroii lui Istrati sunt spirite nomade, romantice, au nevoie de spaţiu şi suntîn permanenţă guvernaţi de tentaţia mişcării.
Motivul drumuluişi al călătorului sunt o constantăîn con­strucţia personajelor istratiene, a căror obsesie a libertăţii vor­beşte despre condiţia romantică a căutării de sine. Drumul este destinic, reminiscenţă a ritualurilor de iniţiere. Vagabondul este şi el un exponent al mobilităţiiîn sine. Pe traseul căutării, singu­rătatea este o constantă receptată ca formă punitivă, căci necesi­tatea de socializare a eroilor este permanent blocată de imoralitatea şi atitudinea antisocială a acestora, fapt ce conferă şi tragismul istoriilor existenţiale ale personajelor.
De aceea, a fost nevoie de o altă lume creată pentru a com­pensa decăderea; această altă lume este spaţiul exotic, exponenţial pentru frumuseţea lumii,înrudit prin semne comune („+ liber­tate“,„+ protecţie“) cu pasiunea pentru călătoriaîn sine.
Tehnicile narative care definesc povestirea (caracterul ternar al acesteia, timpul foarte elastic, ritualurile povestirii etc.) sunt dublate de o percepţie, ce desemnează o modalitate subiec­tivă de realizare a portretelor, bazată pe sintetizarea informaţii­lor colectate auctorial. Stilul istratian se defineşte prin spontaneitate şi, implicit, prin autenticitate, care, la nivel lingvistic, este mar­cată de ocurenţe lexicale din sfere semantice foarte variate. Rezultat al unei fuziuni„între eposul popularşi eposul oriental al celor o mie şi una de nopţi“ (Perpessicius),„Chira Chiralina“ este cu certitudine cea mai cunoscută bucată literară istratiană,încadrabilăîn tipolo­gia literaturii de călătorie şi aventuri, dar şiîn posibile contexte ale prozei romantice, istorice, psihologice sau chiar naturaliste.

De ce este nevoie azi de o nouă lectură a operei lui Panait Istrati şi nu de un demers de scoatere din raft a unui„dosar clasat“?
Vom răspundeîn finalul descinderii noastreîn universul istratian la aceastăîntrebare. Critica românească interbelică l-a ignorat pe Panait Istrati, i-a contestat statutul de scriitor şi i-a adus acuze de ordin moral. Astfel, pentru Pompiliu Constantinescu, polemistul, militantul Panait Istrati pare antipatic, contradictoriu, chiar dubios moral. Alteori, l-a acceptat doar ca pretext pentru o pledoarie pro domo, caîn cazul studiului tezist al lui H. Sanielevici, publicat la Editura Adevărulîn 1924 sub titlul„Clasicismul proletariatului. Panait Istrati“.
Franţa celui de-al doilea deceniu al secolului XX, Franţa ce trecuse tocmai prin experienţa primului război mondial, a găsitîn Istrati un debuşeu aproape firesc pentru căutările evazioniste, metareale, pe care scrierile sale le satisfăceau, dar şi o concor­danţă cu faptul că seînscriaîn curentul generaţiei stângiste.În România interbelică el e văzut ca un străin şi, de la un punctîncolo, ca un proscris,în bună măsură din cauza convingerilor sale socialiste pe linia tezelor lui Henri Barbusse– internaţio­nalisteşi pro-sovietice.
Interzisîn Româniaîn anii realismului socialist ca scriitor ostil Uniunii Sovietice, e„reabilitat“în epoca dezgheţului prin demersurile unui istratolog ales să facă reparaţia, Alexandru Oprea, autor al unei monografii despre Panait Istrati publicată de Editura pentru Literaturăîn 1964. 
Cea mai importantă contribuţie la studiul critic al operei lui Istrati o reprezintă cartea lui Mircea Iorgulescu, din 1986, care areînsă, şi ea, structura unei polemici destul de virulente cu Alexandru Oprea, cu clişeele şi falsele legende careîlînfăţişează pe Istrati ca pe un minor şi fascinant scriitor pitoresc, feeric. Persistenţa acestor clişee se datorează, scrie cuîndreptăţire Mircea Iorgulescu, faptului că Istrati, ignorat de criticii de autoritate, a fost„lăsat pe mâna articlierilor de serviciuşi a specialiştilorîn dosareşi reabilitări“.
Într-adevăr, sărăcia unei bibliografii critice de substanţă, adică foarte puţinele studii serioase dedicate operei, contribuţiei lui Panait Istrati, are şi o explicaţie care vorbeşte despre inca­pacitatea noastră de a constitui o ediţie critică a operei sale.În afară de cărţile lui Al. Oprea (cea citată, din 1964, reeditată cu adăugiriîn 1967,şi„Panait Istrati: dosar al vieţii şi al operei“, Editura Minerva, 1976şi 1984), mai sunt foarte puţine: broşura din 1944 a lui Al. Talex, mai multînceputul unui demers mono­grafic, studiul didactic al Gabrielei-Maria Pintea („Panait Istrati“, Editura Cartea Românească, 1975) sau cel eseistic al lui Zamfir Bălan („Panait Istrati: tipologie narativă“, Editura Istros, Brăila, 2001). Ar mai fi de notat şi volumul scris de Mihai Ungheanu,„Panait Istratişi Kominternul“ (Editura Porto-Franco, Galaţi, 1994), ce este tributar unui discurs protocronist.
O monografie Istrati ar trebui să pornească de la observaţia că omul şi opera suntîn acest„caz“ două elemente care se generează unul pe celălalt fără ca totuşi să se confunde şi fără ca scriitorul să fie„deposedat de biografie“.
Vorbind despre„întoarcerea autorului“în literatură, Mircea Iorgulescu notaîn„Celălalt Istrati“ (Editura Polirom, 2004) că„autorul [...] trăieşte chiar şi atunci când biografia lui este imposibil de reconstituit, trăieşteîn operă, la toate nivelurile şiîn toate straturile, trăieşte prin cititori. Nu ştim nimic despre Homer, dar autorul Iliadei devine prezent ca fiinţa umană incon­fundabilă cândîi citim epopeea“.
Cu un destin la fel de nelinear cum a fostşi propria exis­tenţă, receptarea critică a operei istratiene, aluvionând argumente deo­po­­trivă politice, morale şi estetice, trebuie să părăsească ten­taţiile istoricizante care au condus către rezultate paradoxale: un Istrati interzis pentru anti-sovietisme, un altul oportunist, ori unul evazionist. Iar eroarea, perimarea acestor judecăţi este cu atât mai clară cu cât recitirea operei de ficţiune şi a memoria­listi­cii istratiene ne este prilej de observaţie a unui tip de vitalitate literară ce armonizează două extreme: poeticul, profund inspirat de fabulosul lumii dunărene, şi realismul incisiv, angajatîn schim­barea ordinii mondiale.   

Lucian Pricop