Din lumea celor care nu cuvanta

Este o adevarata placere sa intalnesti astazi in literatura noastra, prinse cu atata iscusinta, clipe „din lumea celor care nu cuvanta – mici tragedii, banale pentru trecator, dar de toata frumusetea pentru artist. Vulturul dlui Garleanu, cu zborul sau maret, cu tragica-i cadere si cu ghearele infipte in ochii nevinovatului caprior, este un poem intreg. Frunza d-sale, cea dezvoltata sub ochii nostri, in raze de soare si in picuri de ploaie, ca sa dea adapost unei pasari si sa fie doborata de aripa aceleiasi, este o tragedie duioasa. Jertfirea „caprioarei, pentru a salva viata iedului din mana vanatorului, te misca. Caderea „Martei in prapastie si felul cum se apleaca manunchiurile inalte ale cimbrului salbatic peste trupul ei zdrobit este o icoana de mester. Lirismul cel fin si cadrul bogat al naturii, precum si contrastul cel mare dintre armonia din natura si aceste tragedii de o clipa ridica si mai mult valoarea acestor bucati. Iar o nota simpatica este faptul ca nici intr-una din bucatile acestea, de altfel simbolice, autorul nu tradeaza vreo intentie de a instrui, de a obtine vreo morala, ci se restrange la partea pur artistica.