Din vorba-n vorba. 23 de ani de intrebari si raspunsuri - Andrei Plesu

„Interviul este, in definitiv, o specie camuflata a confesiunii.“ (Andrei PLESU)

„Am fost eu insumi surprins de cantitatea neobisnuita de texte care s-au adunat in urma dialogurilor purtate de-a lungul vremii. O masiva investitie de timp si de energie! Dar nu efortul cheltuit de mine in ultimele doua decade a fost motivatia alcatuirii acestei carti. Si cu atat mai putin inclinatia de a etala opinii personale, hranite de o subterana egolatrie. Am constatat insa ca, acoperind un interval de aproape un sfert de secol, interviurile au o substantiala dimensiune documentara.
Sunt anii in care Romania s-a angajat in cursa integrarii europene si euro-atlantice, anii dezbaterilor legate de infiintarea CNSAS, anii mai multor guverne si presedinti, anii in care probleme esentiale pentru reasezarea noastra in normalitate au constituit substanta vietii publice, a nelinistilor si a sperantelor noastre. S-a intamplat sa fiu contemporan cu aceasta perioada si, nu o data, direct implicat in desfasurarea evenimentelor. Marturia mea poate fi, asadar, o legitima nota de subsol a istoriilor viitoare.“ (Andrei PLESU)

Perioada subintinsa in jocul intrebare-raspuns al cartii este 1989—, astfel incat ea poate fi citita si ca o„istorie a Romaniei din ultimii 23 de ani", o istorie vazuta, traita si povestita de autor de pe pozitia celui care a fost discipol al lui Noica, urmarit de Securitate, dat afarã din Institutul de Istoria Artei si exilat la Tescani, apoi, dupa 1989, ministru al culturii, ministru de externe, consilier prezidential, fondator si rector al New Europe College.
Acest parcurs biografic al lui Andrei Plesu, dimpreuna cu disponibilitatea sa de a se lasa provocat de intrebari si de a investi in fiecare raspuns dat ceva din experientele sale formatoare si din judecata nepatimasa dau cititorilor privilegiul de a fi martorii unui dialog profund, generos, cu accente vii, confesive, de viata personala, pe alocuri, sau obiective, de rece diagnostic al vietii politice, sociale ori culturale.

- In sfarsit, toate iluziile sunt permise
- Totul pare desprins dintr-un carnaval tragic
- Mi-e un dor nebun de Constantin Noica
- Binele e discret, raul e spectaculos
- Mananc si nu pricep. Mananc
- Cum a fost omeneste cu putinta?
- Nu mai am cu cine sa-mi pierd timpul
- Sa recuperam obiceiul de a nu fi de acord cu cineva fara a-i dori disparitia
- E ridicol sa vorbesti despre viitor, cand cei care vor sa-l construiasca reprezinta trecutul
- Politica romaneascã si ofensiva smecheriei
- Imi doresc sa nu mai fiu ghiseu
- Politicienii nostri n-au depasit inca pubertatea
- Umorul este, in cazul meu, o strictã forma de politete
- N-am sa mai apuc alt chip al acestei tari
- Nu cunosc nimic mai exasperant decat harnicia unui prost
- Am dovada existentei lui Dumnezeu

Din vorba-n vorba

Andrei Plesu s-a nascut in 1948 la Bucuresti. A absolvit Facul tatea de Arte Plastice, Sectia de istoria si teoria artei. A obtinut doctoratul in istoria artei la Universitatea din Bucuresti, cu teza Sentimentul naturii in cultura europeana. Lector universitar (1980-1982) la Academia de Arte Plastice, Bucuresti (cursuri de istorie si critica a artei moderne romanesti). Profesor universitar de filozofie a religiilor, Facultatea de Filozofie, Universitatea din Bucuresti (1991-1997). Este fondator si director al sapta manalului de cultura Dilema (ulterior Dilema veche), fondator si presedinte al Fundatiei Noua Europa si rector al Colegiului Noua Europa (1994), membru al World Academy of Art and Science si al Academie Internationale de Philosophie de l'Art, dr. phil. honoris causa al Universitatii Albert Ludwig din Freiburg im Breisgau si al Universitatii Humboldt din Berlin, Corn mandeur des Arts et des Lettres, Grand Officier de la Legion d'Honneur.

Scrieri: Calatorie in lumea formelor, Meridiane, 1974; Pitoresc fi melancolie. O analiza a sentimentului naturii in cultura europeana, Univers, 1980; Humanitas, 1992; Francesco Guardi, Meridiane, 1981; Ochiul fi lucrurile, Meridiane, 1986; Minima moralia. Ele mente pentru o etica a intervalului, Cartea Romaneasca, 1988; Humanitas, 1994 (trad.: franceza, germana, suedeza, maghiara, slovaca): Jurnalul de la Tescani, Humanitas, 1993 (trad.: ger mana, maghiara); Limba pasarilor, Humanitas, 1994; Chipuri fi masti ale tranzitiei, Humanitas, 1996; Eliten - Ost und West, Walter de Gruyter, Berlin-New York, 2001; Despre ingeri, Humanitas, 2003 (trad.: franceza, maghiara, germana, engleza, polona); Obscenitatea publica, Humanitas, 2004; Comedii la Portile Orientului, Humanitas, 2005; Despre bucurie in Est fi in Vest fi alte eseuri, Humanitas, 2006; Note, stari, zile, Humanitas, 2010; Despre frumusetea uitata a vietii, Humanitas, 2011; Fata catre fata, Humanitas, 2011; Parabolele lui Iisus. Adevarul ca poveste, Humanitas, 2012; numeroase studii si articole in reviste romanesti si straine.



Cuvant inainte

Impulsul antologiei de interviuri pe care, prin intermediul Editurii Humanitas, o ofer astazi cititorilor a venit dinspre Cluj. Fara stirea mea, domnul profesor Ilie Rad, de la Facultatea de Stiinte Politice, Administrative si ale Comunicarii (Sectia Jur nalism) din cadrul Universitatii Babes-Bolyai, a avut generoasa idee de a propune unui student al Domniei Sale sa-si alcatuiasca lucrarea de licenta editand o culegere de interviuri ale subsem natului. Initiativa domnului profesor Rad m-a miscat, fireste, chiar daca o nota de melancolie era inevitabila. A deveni subiect al unei teze de absolvire a facultatii poate fi, In definitiv, semnul unei prime alunecari spre postumitate... Ulterior, cand l-am cu noscut personal pe profesorul clujean, m-am mai linistit: nimic solemn, nimic retoric, nimic idolatru In felul sau de a fi. Era vorba doar de o superioara cordialitate si de o subtila decizie pe dagogica: dincolo de subiectele"muzeale" propuse, de obicei, studentilor, o orientare vie catre contemporaneitate, catre teme si oameni din ambianta cotidiana nu poate fi decat fertila.

Studentul care a asumat corvoada propusa de dl profesor Ilie Rad se numeste Rares-Alin Dumitras, A lucrat harnic, cu inte ligenta si cu remarcabila acribie filologica. Munca sa a constituit punctul de pornire al prezentei antologii. Produsul final e, totusi, diferit. Mai Intai, selectia dlui Dumitras s-a oprit la anul 2009. Apoi - cum era si firesc - eu aveam o evidenta a propriilor mele interviuri mult mai cuprinzatoare. In sfarsit, criteriile selectiei mele nu au coincis, Intotdeauna, cu cele ale tanarului meu exeget. Am pastrat doar o parte din cele 26 de interviuri alese de el si am

5

adaugat altele, du cand limita temporala a alegerii pana in anul 2013. Sumarul actual al volumului include, astfel, 34 de interviuri.

Volumul total al interviurilor pe care le-am acordat de-a lun gul celor 24 de ani care ne despart de decembrie 1989 este insa sensibil mai mare. Am fost eu insumi surprins de cantitatea neobisnuita de texte care s-au adunat in urma dialogurilor purtate cu diferiti interlocutori de-a lungul vremii. O masiva investitie de timp si de energie! Dar nu efortul cheltuit de mine in ultimele doua decade a fost motivatia alcatuirii acestei carti. Si cu atat mai putin inclinatia de a etala opinii personale, hranite de o subterana egolatrie. Am constatat insa ca, acoperind un interval de aproape un sfert de secol, interviurile au o substantiala dimensiune documentara. Sunt anii in care Romania s-a angajat in cursa integrarii europene si euro-atlantice, anii dezbaterilor legate de infiintarea CNSAS, anii mai multor guverne si prese dinti, anii in care probleme esentiale pentru reasezarea noastra in normalitate (relatia putere-opozitie, tribulatiile libertatii si ale libertatilor nou castigate, nationalismul si globalizarea, marile interogatii ale consolidarii democratiei etc.) au constituit sub stanta vietii publice, a nelinistilor si a sperantelor noastre. S-a intamplat sa fiu contemporan cu aceasta perioada si, nu o data, direct implicat in desfasurarea evenimentelor. Marturia mea poate fi, asadar, o legitima nota de subsol a istoriilor viitoare.

N -arn avut cum sa pastrez, in actuala selectie, toate inter viurile existente. Mai intai pentru ca, editorial vorbind, suma lor ar fi depasit, cantitativ, masura acceptabila. A trebuit sa fac o alegere destul de severa: operatiune grea, pe care n-as fi putut s-o duc la bun sfarsit fara ajutorul expert si simpatetic al doamnei Lidia Bodea. Am lasat deoparte unele interviuri aparute deja in volume ale intervievatorilor. Am lasat, de asemenea, deoparte interviuri provocate de imprejurari episodice, pe care cititorul de azi nu le-ar putea reconstitui fara oarecari dificultati. Unul dintre interviuri, despre intelepciunea Patericului, a trebuit sa fie abandonat pentru ca initiatorul lui nu si-a dat consimtamantul pentru republicare. N-am inclus in volum nici unul dintre inter-

6

viurile acordate, de-a lungul anilor, unor publicatii din straina tate, asadar unui public diferit de cel autohton. Las deschisa posibilitatea publicarii in viitor a unui al doilea volum, care sa antologheze interviurile neincluse in volumul de fata din motive care nu au nimic de a face cu interesul lor documentar si valoarea 10 r jurnalisti ca.

Mi s-a parut potrivit, in urma recitirii textelor, sa-mi ingadui unele marunte reformulari sau corecturi, de natura sa favorizeze lizibilitatea ansamblului. Am intervenit tacit acolo unde excesul de oralitate, unele stangacii de redactare, unele neclaritati sau inexactitati ar fi putut crea confuzie. Dar nici una dintre mo dificarile facute n-a afectat fondul lucrurilor, n-a schimbat teza interviului, n-a avut ca rezultat"cosmetizari" convenabile. Cu alte cuvinte, n-arn ezitat sa las in text si pasaje cu care, uneori, nu mai sunt integral de acord in momentul de fata. Tin, tot odata, sa cer iertare cititorului pentru unele inevitabile repetitii. Unor intrebari asemanatoare nu le puteam raspunde inventand mereu alte reactii. Pe de alta parte, exista, in acest volum, teme recurente, care se regasesc si in publicistica mea. Nici un autor nu scapa, in definitiv, de ideile, obsesiile si idiosincraziile proprii.

Multumesc inca o data profesorului Ilie Rad pentru provo carea sa, tanarului Rares-Alin Dumitras pentru operatiunea de defrisare la care s-a angajat si, cum altfel, Editurii Humanitas, pentru receptivitate si rabdare. Rccunostinta mea se indreapta si spre doamna Maria Iordanescu, care mi-a fost de mare ajutor in faza de pregatire a volumului. Esentiala a fost solidaritatea inte leapta si eficace a doamnei Lidia Bodea, un excelent partener al oricarei intreprinderi scriitoricesti.

Andrei Plesu 23 octombrie 2013

Imperativul spontaneitatii morale;" 1989/1990

ANDREI PLESU: Cred ca orice interviu se intemeiaza pe cateva presupozitii care, in cazul nostru, sunt incerte: 1) Coincidenta de interese dintre cel care intreaba si cel

,,

intrebat. Idealmente, primul, cel care intreaba, ar trebui sa puna exact acele intrebari pe care si le pune neincetat cel de-al doilea. 2) Autoritatea (relativa) a celui intrebat: el trebuie sa fie o persoana cat de cat relevanta, cat de cat interesanta. Cu alte cuvinte, el trebuie luat, in principiu, drept un"stiutor", un om care traieste in inflatia raspunsurilor, avand pe deasupra, daca se poate, spontaneitate

si farmec. 3) Sinceritatea absoluta a fiecaruia din eroii interviului. Nici o intrebare sa nu fie conventionala si nici un raspuns conjunctural. Interviul trebuie sa gaseasca justa proportie intre autenticitate si discretie, ca si intre introspectie si extravertire. Asa stand lucrurile, ar trebui,

poate, sa incepem prin a ne intreba daca justificam vreuna dintre aceste presupozitii. Ne cunoastem indeajuns pen tru a comunica? Caci, vorba lui U namuno:"Cand doi stau de vorba intra in joc mai multe personaje decat s-ar crede." Eu cu dumneavoastra, eu cu ceea ce cred ca sunteti dum neavoastra, dumneavoastra cu ceea ce va inchipuiti despre, Interviu realizat Inainte de 1989, publicat abia In ianuarie 1990 (n. a., 2013).


mine etc. Incat, locul fiind atat de aglomerat, ma intreb de unde stiti ce intrebari sa-mi puneti. Ele va pot interesa pe dumneavoastra, parandu-mi-se mie inutile. Mai departe:

drept cine ma luati, ce va face sa credeti ca intrebarile sunt lotul dumnea~oastra, iar raspunsurile lotul meu? In mine este, deocamdata, un ocean de interogativitate. Am cel putin la fel de multe intrebari ca si dumneavoastra si o egala sete de raspunsuri. De ce ni-asezati din plecare in jumatatea afirmativa a spiritului? Poate ca sunt in penum brele lui. Nu ma socotesc inca destul de copt pentru a livra ceva. Pe fereastra pravaliei mele sta scris - cum spunea un invatator al meu -"Primim marfa". In sfarsit, vom putea fi sinceri pana la capat? Nu vom deveni cumva prea inteligenti sau prea simpatici si nu vom ceda tentatiei de a menaja prea multe suscepribiliratii Nu vom abuza de tact si prudenta?

O ultima problema."Interviul" este, in definitiv, o spe cie camuflata a confesiunii. Or, cand te hotarasti la con fesiune ai dreptul elementar de a alege singur momentul convenabil si deopotriva omul dinaintea caruia te vei con fesa. Ma tem ca nu suntem in situatia de a respecta nici aceasta regula. Ei, in aceste conditii, mai doriti intr-adevar in interviu?

ANDREI ROMAN: Nu, nici nu am dorit un interviu.

Intentia care m-a indreptat aici a fost aceea de a realiza un dialog, deci cateva momente de comunicare umana.

- Stiti cine cred ca e patronul celor care iau in terviuri? Parsifal. Orice ocupatie are un patron. Parsifal e cel care obtine Graalul punand la timp intrebarea potrivita: ceilalti sunt, uneori, mai vrednici decat el, au calitati pe care el nu le are, dar nu au puritatea, talentul inegalabil de a pune exact intrebarea potrivita omului potrivit, in momentul potrivit. (Are Eliade un text despre asta in Insula lui Euthanasius.) Cel care intervieveaza trebuie sa fie"parsifalic", sa stie exact intrebarea, omul si momentul. Dar e greu sa devii"parsifalic" la comanda... Asa ca, in ceea ce ma priveste, nu va pot pune nici o in trebare, pentru ca nu va stiu intrebarile. Intervievatorul adevarat e cel care stie nu numai intrebarile sale, ci si pe acelea ale interlocutorului.

- Inteleg ca refuzati ideea unui interoiu; dar, in principiu, nu refuzati confesiunea. Desigur, o confesiune implica un sistem complex de relatii cu persoana fata de care faci aceasta marturisire intima si profunda. Ea trebuie flcuta in anumite conditii bine determinate ale istoriei personale. Si, in cele din urma, o confesiune este o intrebare asupra ta insuti, in care as tepti un raspuns din partea martorului la marturisire, un ras puns salvator. Revin, precizand ca nu am decat intentia unui dialog pe care cred ca nu il refuzati, nu sunteti un sihastru.

- Deloc. Dimpotriva.

- Tocmai asta am dorit in cele din urma, desi poate sa para nejustificat sa stabilesti un dialog cu o persoana despre care stii destul de putin. Sa presupunem ca facem acest dialog.

- Putem face un dialog care sa pregateasca un eventual interviu, un dialog la capatul caruia sa ne cunoastem destul ca sa putem, candva, sa ne luam unul altuia un interviu. Asta am putea face.

- Cu un alt prilej, vorbeati despre problema sinceritatii necesare. Cum se descurca aceasta cerinta a. sinceritatii", a unei sinceritati"normale': cu necesitatea de a impune niste idei poate mai importante intr-un anume moment istoric, decat insasi optiunile intime ale individului. Cum se face aceasta impacare? Se poate face, e bine sa se faca, e bine sa nu se faca?

- Daca inteleg bine intrebarea, porniti de la presupu nerea ca exista momente in care, independent de convin gerile intime ale cuiva, el trebuie sa sustina un anumit punct de vedere de dragul comunitatii, adica trebuie sa conteze mai mult eficacitatea sociala a cuvantului spus decat aco perirea lui in sinceritatea intima.

Sinceritatea nu e, totusi, o valoare absoluta. Ea poate fi grobiana, inoportuna, vanitoasa, ipocrita, poate fi, pe scurt, imorala. Gestul sinceritatii nu se justifica decat daca e dublat de o cantarire atenta a efectelor lui. Nu ori cine isi poate permite sinceritatea; si nu dinaintea oricui, si nu oricand. Intelepciunea consta, adesea, in abilitatea de a alege bine clipa sinceritatii, Daca sinceritatea ta ucide, sau te ucide, daca ea falsifica grav contextul si re latiile umane, atunci ea nu trebuie practicata cu orice pret. Exista sinceritati care te pot falsifica, asezandu-te intr-o tabara din care nu faci parte. Pe acestea nu ai dreptul sa le profesezi. Exista, prin urmare, o anumita strategie a vietii intelectuale, de care trebuie sa tii cont. Sunt momente cand trebuie sa-ti amani convingerile sau sa ti le depasesti.



Stiu ca e periculos ce spun. Dar pericolul sinceritatii de tip"oistea-n gard" e la fel de mare.

Intrebarea dumitale implica, insa, si o subintrebare: in ce masura omul de cultura e dator sa intervina in ime diat, sa se manifeste civic? Putem functiona cultural pe seama unei vieti personale indoielnice si a unui civism sacrificat? Dar asta e o alta problema, mai complicata... - Apropo de sinceritate, ma gandeam care este mo mentul propice pentru a ne face optiunile esentiale si imi raspundeam ca ele nu trebuie facute pe fondul disperarii. - Asa e. E bine sa nu iei hotarari esentiale pe un fond de impulsivitate.

- Trecand la altceva, v-as intreba acum care este sensul pe care il dam viitorului, cum contribuim la facerea lui si, la urma urmei, ce este acest viitor? Cineva sustinea ca viitorul este moartea si ca important ramane acel"hic et nunc ':



- Daca viitorul e moartea, atunci viitorul e o inchi dere, un final. Dar depinde ce intelegem prin moarte. Caci moartea poate fi gandita si ca o deschidere, si, daca e asa, ne putem interesa cum ar arata viitorul cu moarte cu tot. Cred ca poti afla ceva despre viitor daca reflectezi serios la problema mortii. Viitorul e ceea ce iti mai poti imagina ca urmeaza dincolo de sfarsitul tau fizic. Daca socotesti ca nu mai urmeaza nimic, atunci problema viitorului nu mai are nici o importanta. Dar asta e o tema de care nu e cazul sa ne ocupam acum. Sa ne multumim, mai bine, cu solutia Fericitului Augustin, care spunea ca nu exista decat prezentul (dar nu acela al lui bie et nunc, ci al unei eternitati mereu prezente). Trecutul exista numai prin memorie, deci prin ceea ce are inca actual, iar viitorul numai prin speranta, adica prin ceea ce proiectez acum catre el. Prefer definitia asta a lui Augustin decat aceea mai dramatica de care ai amintit, pentru ca imi da sansa de a ma raporta la viitor fara patos, dar, in acelasi timp, fara euforii. futurologice". Imi fac bine treaba de-acum, in convingerea ca, daca - in ciuda mortii - viitorul exista, ea are unde sa se inscrie.

- Ca sa va pun o intrebare poate aberanta: dar salva rea, ea unde este?

- Salvarea este in preocuparea pentru ideea de salvare: la toate nivelurile, salvarea vine ca un raspuns la o preo cupare pentru ea. Daca problema te preocupa, daca tra iesti sub dimensiunea acestei probleme, salvarea vine chiar din faptul de a o postula ca problema. Cred ca pier duti definitiv sunt cei care nici macar nu-si pun problema asta. Vreau sa adaug insa ceva la problema strategiei intelec tuale. Spuneam adineaori ca, uneori, trebuie sa-ti amani convingerile sau sa ti le depasesti. Ca deci, inainte de a te pronunta, trebuie sa cantaresti atent imprejurarile si efec tul probabil al eventualei tale"sinceritati". Dar asta e vala bil numai in cazul in care tu esti cel care decide conditiile interventiei in imediat. Daca vrei sa intervii, gandeste-te bine mai intai asupra procesului pe care il declansezi astfel si intreaba-te daca iti poti asuma toate consecintele lui. Sunt insa si situatii in care nu poti alege intre a te manifesta sau nu. Situatii cand nu esti liber sa actionezi sau sa stai la o parte, ci trebuie sa actionezi, mai exact sa reactionezi. In astfel de situatii, cantarirea mentala trebuie inlocuita prin ceea ce as numi imperativul sponta neitatii morale. Noi ne-am dezobisnuit sa mai avem spontaneitate morala. Credem in prea mare masura ca morala e doar o chestiune de deliberare. Te gandesti cum e bine si reactionezi in consecinta. Morala e insa, uneori, mai exacta cand e dictata de instinctul moral, de spontaneitate. De obicei, ceea ce e de facut simti din prima clipa. Daca depasesti acel moment, cazi intr-un abuz al Precautiei, al cantaririi care sfarseste intr-o trista hamletizare. Boala lui Hamlet e ca n-are spontaneitate morala. Noi hamletizam prea des. Deliberare in actiune si sponta neitate in reactie - iata strategia in care cred. Evident, spontaneitatea e altceva decat impulsivitatea de care vor beam adineaori si de care spuneati ca trebuie sa ne ferim. Sa nu te manifesti in conditii de impulsivitate, dar sa te manifesti cu spontaneitate morala. Pe de alta parte, sa n-ajungi un obsedat al imediatului, sa stii de la ce inaltime cobori asupra lui si s-o faci in clipele in care intre interiorul tau si realitatea imediata se stabileste un raport necesar.

- Revenind la aceasta problema a optiunilor, situate exact in momentele de satisfactie, eu as asocia aici o alta in trebare: poate sa existe o victorie fara umilinta? Invingatorul poate sa-si Jundamenteze reusita in afara umilirii celor pe care-i cucereste, poate chiar a ideilor pe care le cucereste? In ce masura faptul ca devine, la un moment dat, constient, dupa reusita, sau chiar inaintea reusitei, ca orice victorie reprezinta o infrangere a celuilalt, a altceva, il poate influenta? O opera artistica de exceptie" umileste" si ea?

- Orice victorie e, mai intai, o infrangere a"celuilalt" din tine. Orice victorie e termenul final al unei prealabile umilinte. Asta mai ales in meseriile de tipul comenta riului, in care umilitatea inseamna, in primul rand, sco laritate: de fapt, daca nu ramai neincetat in conditia scolaritatii, nu poti obtine nici o victorie culturala. La noi exista, din pacate, o febrilitate a primului gest, o graba de a"arde etapele", de a deveni, peste noapte, hiperinteligent si notoriu. Cunosc tineri a caror principala obsesie e sa ajunga sa se tutuiasca cat mai repede cu profesorii lor, sa obtina o unanimitate electorala a simpatiei, sa castige, fara efort, toate voturile...

In legatura cu celalalt aspect al chestiunii (daca nu cumva o opera grandioasa nu-i un fel de a umili specia sau pe cei in mijlocul carora apare), aici cuvantul umilinta sau umili tate mi se pare nepotrivit. O opera mare mantuie specia, chiar daca in imediat ea e primita prost sau nu e intuita in splendoarea ei reala. A la longue, toate marile opere impli nite sunt opere care justifica existenta tuturor celor"umiliti" prin aparitia ei. Cum o primesc ei in clipa cand ea apare, asta e chestiune care tine de tragicul conditiei umane, nu intotdeauna apta sa perceapa limpede tocmai lucrurile care o pot salva. Din cauza asta creativitatea e, in general, antipatica. E antipatica pentru ca, intre altele, spune lucruri pe care nu le spune, sau nu le recunoaste toata lumea. Creatorul trebuie sa suporte conditia asta de fiinta antipatica.



Cuprins

Cuvant inainte... 5

Imperativul spontaneitatii morale... 9
In sfarsit, toate iluziile sunt permise... 32
Totul pare desprins dintr-un carnaval tragic... 41
Mi-e un dor nebun de Constantin Noica... 54
Fiecare existenta omeneasca e un mandat divin... 69
Supraabundenta mediocritatii In posturi publice 82
Nu m-am simtit deloc"fesenizat" In perioada cand eram ministru... 96
Toti simtim ca pozam In fata istoriei 110
Stilul e capacitatea de a combina cu gratie toate darurile de care dispui... 134
Binele e discret, raul e spectaculos... 142
Mananc si nu pricep. Mananc 158
Mult zgomot pentru nimic? 168
Nu exista neutralitate Intr-o lume globala... 191
Dezastru si euforie 197
Patriotism, ignoranta, rea-credinta 206
Paltinis: voluptatea discreta a convivialitatii 219
Cum a fost omeneste cu putinta? 235
O casa trebuie sa lase loc pentru mister 243
Nu mai am cu cine sa-mi pierd timpul 252
Nu exclud convertirile autentice, dar Apostolul Pavel nu se preface ca n-a auzit de Saul 265
Sa recuperam obiceiul de a nu fi de acord cu cineva fara a-i dori disparitia 274
E ridicol sa vorbesti despre viitor cand cei care vor sa-I construiasca reprezinta exact trecutul 284
Politica romaneasca si ofensiva smecheriei 292
Societatea civila, in moarte clinica 308
Imi doresc sa nu mai fiu ghiseu 316
Iesirea din politica 331
Politicienii nostri n-au depasit inca pubertatea.. 344 Umorul este, in cazul meu, o stricta forma de politete 359
Despre putere si oameni politici 370
N-am sa mai apuc alt chip al acestei tari 384
Nu cunosc nimic mai exasperant decat harnicia unui prost 405
Securitatea in viata si in texte... 416
Am dovada existentei lui Dumnezeu 436
O vara de neuitat: 2012 450
Chestionarul lui Proust... 467


Pagini: 472
An aparitie: 2013
Format: 13x20 cm
Titlu: Din vorba-n vorba
Colectie: Seria Andrei Plesu
Subtitlu: 23 de ani de intrebari si raspunsuri