Elizabeth Lesser - Renasterea interioara - Cum ne pot vindeca inima marile suferinte si incercari

 

„Elizabeth Lesser exploreaza cu curaj si intr-o maniera minunata una din cele mai arzatoare intrebari ale vietii: cum putem iesi dintr-o perioada caracterizata de suferinta si dificultati cu o intelepciune si o iubire mai mari? Renasterea interioara este o carte personala, pragmatica si care largeste orizonturile.”

- Sharon Salzberg

In cei peste 25 de ani de cand a cofondat Institutul Omega– la ora actuala cel mai mare centru spiritual si de crestere personala– Elizabeth Lesser a asistat direct la maniera in care se schimba si trec prin perioade de tranzitie oamenii. Intr-un amestec foarte rafinat de povesti de viata, revelatii pline de umor, sfaturi practice si memorii personale, ea ne ofera in aceasta carte instrumentele necesare prin care putem face o alegere sau alta in momentele dificile: noi putem fi ingenuncheati si infranti, sau ne putem lasa transformati de experienta, renascand din propria noastra cenusa. Lesser relateaza in carte povesti ale unor oameni obisnuiti care s-au inaltat din cenusa bolii, divortului, pierderii unei slujbe sau a unei persoane dragi– mai puternici, mai intelepti si mai constienti de menirea si de pasiunea lor in aceasta viata. Ea adauga invataturile marilor traditii spirituale si psihologice ale lumii, oferindu-ne toate instrumentele de care avem nevoie pentru a renaste si pentru a inflori la randul nostru, devenind astfel cei care trebuie sa fim.

„Bogate in sensuri filozofice si luminoase prin claritatea lor stilistica, povestile adevarate de viata din Renasterea interioara sunt in egala masura amuzante si edificatoare.”

– Tom Robbins

 „O viziune foarte profunda… Cartea este scrisa intr-o maniera sensibila, fara a cadea insa in sentimentalism, si clara, fara a fi insa dogmatica sau prea simplista.”

- Library Journal


Cuprins:

Preludiu xv

Introducere xxi

Partea I

Chemarea sufletului

Ce stia Einstein 7

Ce stia Dante 18

Mainile care lucreaza asupra noastra 22

Secretul la Vedere 26

Golanii din autobuz 30

Chirurgie pe cord deschis 33

Razboinicul inimii 38

Relaxarea si caderea 43

Revolutionarea petrecerilor cu cocteiluri 47

Uriasii adormiti si ingerii stranii 50

Extazul de a fi in viata 53

Partea a II-a

Procesul Phoenix

Chimidunchik 62

Aici incepe teroarea, aici incep miracolele 68

Teribila gratie 77

Inainte si dupa 85

O inima franta este o inima deschisa 93

11 septembrie 100

Inimi frante 107

Partea a III-a

Samanul iubirii

Parasirea casei tatalui meu 116

Matematica mariajului 121

Samanul iubirii 125

Initierea 130

Rascrucea 135

Scrisoarea in lant a lui Goethe 139

Bucuria de a gresi 142

Partea a IV-a

Copiii

Primul nascut 153

Fugi, iepurasule! 157

Marea mutare a canapelei 161

Darul 167

Gena vrum, vrum 175

Desprinderea de ei 179

Iron John 187

Largirea cercului 193

Disperare si titere 196

Partea a V-a

Nasterea si moartea

Plutind pe norii gloriei 206

Al sutelea nume 211

Cine nu se naste, nu moare 216

Aparitii in vise 223

Durerea buna 229

Karaoke 236

Practicarea mortii 241

Testoasele si copacii 247

O meditatie pentru practicarea mortii 252

Partea a VI-a

Raul schimbarii

Savurarea trecerii timpului 258

Ingerul de la seminar 262

Cand strugurii se transforma in vin 265

S-s-schimbarile 270

Confortabila in incertitudine 277

Pentru Hugo 280

Cultivarea starii de pace interioara 287

Adevarul 292

Casa spiritelor 295

 
Anexa: Trusa uneltelor 298

 
Meditatia 303

Instructiuni pentru meditatie 307

Cei zece pasi ai practicii meditatiei 314

Psihoterapia 316

Lucrul cu maestrii, terapeutii si vindecatorii 321

Rugaciunea 323


Multumiri 328

Ghidul cititorului 333


Fragmente:

 Partea a II-a: Procesul Phoenix

Procesul de transformare reprezinta o calatorie careia i s-au dat o suta de nume diferite: Odiseea, cautarea Graalului, marea initiere, procesul mortii si al renasterii, batalia suprema, noaptea intunecata a sufletului sau calatoria eroului. Toate aceste nume descriu un proces de abandonare in fata unei perioade extrem de dificile, permitand durerii sa actioneze in noi si sa ne trezeasca inima, astfel incat sa ne nastem a doua oara, mai puternici, mai intelepti si mai buni. Toate religiile contin in testele lor sacre povesti despre coborarea in infern si spre renastere. De la povestea lui Iona in pantecul balenei si pana la cea a lui Iisus pe cruce, sau de la eroul hindus Arjuna aflat pe campul de lupta si pana la printul Siddhartha care pierde totul, dar devine astfel Buddha, toti marii eroi au trecut prin aceasta calatorie. Cand Bill Moyers l-a intrebat pe Joseph Campbell despre calatoria eroului, Campbell i-a raspuns:

- Un erou legendar este de regula fondatorul unei epoci noi, al unei religii, al unui mare oras sau al unui nou mod de viata.

- Bine, dar nu ne lasa acest lucru pe noi, ceilalti– muritorii obisnuiti– undeva departe in urma?

- Eu nu cred ca exista vreun muritor obisnuit, i-a raspuns Campbell. Intotdeauna ma simt neconfortabil atunci cand altii vorbesc despre muritorii obisnuiti, caci personal nu am cunoscut niciodata vreun om obisnuit, fie el barbat, femeie sau copil… Am putea spune ca fondarea unei vieti noi de catre cei care isi traiesc propria viata, fara a incerca sa o imite pe a altora, deriva din acelasi proces de cautare.

Personal, numesc acest proces de cautare: Procesul Phoenix, in onoarea pasarii mitice cu pene aurii a carei poveste a fost repetata de-a lungul tuturor erelor. Egiptenii au numit aceasta pasare Phoenix, fiind convinsi ca la fiecare 500 de ani aceasta isi relua cautarea Sinelui autentic. Constienta ca o cale noua nu poate fi gasita decat prin moartea vechilor obisnuinte, mecanisme de autoaparare si convingeri uzate, pasarea Phoenix a construit un rug din scortisoara si din smirna, l-a aprins si a intrat in el, murind in flacari. A renascut apoi din cenusa ca o pasare noua, o fuziune intre cea care a fost inainte si cea care a devenit. Desi complet noua, ea a ramas in esenta aceeasi. S-a transformat, dar a ramas aceeasi eterna pasare Phoenix. Poetul roman Ovidiu a descris astfel pasarea Phoenix:„Majoritatea fiintelor se nasc din parintii lor, dar exista o creatura care se reproduce singura”.

Eu si cu tine suntem pasari Phoenix. Noi ne putem reproduce singuri, remodelandu-ne din cioburile ramase in urma unei perioade dificile. Viata noastra ne cere sa murim si sa renastem ori de cate ori ne confruntam cu o schimbare, fie in interiorul nostru, fie in lumea noastra exterioara. Atunci cand coboram pana pe fundul prapastiei in urma unei pierderi, ramanand cu inima deschisa in intuneric si in durere, noi ne putem intoarce la suprafata aducand cu noi dulceata vietii si bucuria cresterii interioare. Atunci cand nu mai avem nimic de pierdut, noi ne gasim sinele real. Acestea se considera integral si complet, nesimtind nevoia sa se uite la altii pentru a se defini sau pentru a se simti mai desavarsit, ci doar pentru a-si gasi tovarasi de-a lungul calatoriei.

Aceasta este modalitatea de a trai o viata plina de sens si de speranta, in fericire si pace interioara. Acesta este Procesul Phoenix.

Pentru a face foc avem nevoie de o scanteie initiala, de un chibrit sau de frecarea continua a doua bete uscate. Odata focul aprins, avem nevoie de un tip diferit de caldura pentru a transformarea flacarile adversitatii in intelepciunea Procesului Phoenix. Cu totii experimentam schimbari si pierderi de-a lungul vietii, fie prin cutremure dramatice, fie in modalitati mai marunte, de zi cu zi. Este nevoie de munca pentru a folosi o criza sau o stare de stres ca vehicul in vederea transformarii. Toate povestile din aceasta parte a cartii se refera la scanteile care au aprins focul in viata diferitor oameni si la munca grea pe care au prestat-o acestia pentru a transforma incendiul intr-un Proces Phoenix. Urmatoarea parte a cartii va descrie propriul meu Proces Phoenix. Desi povestea mea nu este nici pe departe la fel de traumatica precum istoriile care urmeaza, morala ei este aceeasi. Dupa divort am devenit o alta persoana, si desi nu as recomanda nimanui sa mearga pe calea frangerii inimii si a destramarii familiei pentru a se transforma, ma simt totusi recunoscatoare pentru lectiile pe care le-am invatat de-a lungul calatoriei mele.

Procesul Phoenix este o calatorie care difera de la om la om. De aceea, el presupune intrarea pe un teritoriu necartografiat. Este o greseala sa comparam calatoria unui om cu a altuia, caci acestea difera intre ele, si nici una nu este mai profunda sau mai importanta decat celelalte. Situatia cea mai dificila din lume– pierderea unui copil, o boala grava sau o tragedie nationala– are puterea de a transforma viata omului, dar si evenimentele mai putin traumatice au aceeasi putere. Totul depinde de maniera in care abordam natura schimbatoare a vietii, de curajul cu care spunem da lucrurilor care ne ies in cale si de maniera in care stim sa ascultam mesajele pe care ni le transmit flacarile si sa sapam dupa comoara ingropata in cenusa.

Fiecare om, indiferent de situatia in care se afla, cauta aceeasi comoara in interiorul cenusii. Noi ne cautam cu totii sinele autentic, vital, generos si intelept. Ceea ce ne desparte de acest sine este exact combustibilul care sustine focul. Iluziile, rigiditatea, temerile, vinovatia, lipsa noastra de credinta si simtul separarii– in diferite grade si combinatii– trebuie sa moara pentru ca sinele nostru real sa iasa la lumina. Daca dorim sa transformam un eveniment dureros intr-un Proces Phoenix, noi trebuie sa identificam mai intai ce anume trebuie sa ardem in interiorul nostru. Am observat la seminariile mele oameni care se confruntau cu o gama larga de probleme, pe care au incercat sa le identifice ca elemente specifice ale Procesului Phoenix. Unii si-au dat seama ca trebuiau sa isi arda temerile legate de puterea personala, de schimbare, de pierdere sau de ceilalti oameni. Altii si-au propus sa arda incapacitatea lor de a simti ceva, cinismul oribil, rusinea sau mania.

Am observat ca in cazul foarte multor femei, Procesul Phoenix incepe atunci cand acestea recunosc in sinea lor ca au obosit sa faca diferite lucruri numai pentru a le face pe plac altora. Ele realizeaza ca au un respect foarte mic fata de propriile nevoi si opinii. In flacarile unei crize, ele inteleg subit ce anume trebuie sa arda. Prin renasterea pasarii Phoenix, ele isi reasuma puterea pozitiva. Se cunosc si capata incredere in ele insele, schimbandu-le astfel perceptia celorlalti, care capata la randul lor mai multa incredere in ele. In ce ii priveste pe barbati, acestia patrund in flacari deoarece se simt amortiti si incapabili sa simta iubirea si compasiunea, netraindu-si viata decat pe jumatate. In interiorul lor exista o comoara a unor bucurii si dureri neexperimentate, care nu asteapta decat focul transformarii pentru a iesi la lumina. Astfel de barbati renasc din cenusa deschisi si plini de empatie, traindu-si mult mai plenar umanitatea.

De buna seama, procesul tau particular nu depinde in primul rand de sex, ci mai degraba de personalitate, de educatie, de perioada prin care treci si de nevoile personale. Fiecare coborare in infern si renastere este unica, la fel ca fetele oamenilor. De-a lungul vietii, pe masura ce ne schimbam si ne continuam cresterea, noi ardem diferite aspecte ale fiintei noastre si renastem de fiecare data aducand daruri noi.

Desi inteleg ca procesul fiecarui om este diferit, atunci cand trec printr-o tranzitie dificila sau printr-o schimbare dureroasa, unul din lucrurile care ma reconforteaza sunt povestile altor oameni care au supravietuit si au prosperat chiar daca au trecut prin flacarile Procesului Phoenix. Experientele aparent imposibil de suportat care conduc insa la trezirea inimii si la renasterea interioara ma inspira de fiecare data. Acesta este motivul pentru care doresc sa iti prezint astfel de povesti.

 

Chimidunchik

Libertatea umana suprema este aceea care iti permite sa iti alegi atitudinea in orice circumstante.

- Victor Frankl

Parintii celei mai bune prietene a mea au supravietuit Holocaustului. Au reusit sa scape cu viata, dar fara sa le mai ramana ceva. Ruth, mama prietenei mele, a fost singura membra a familiei sale care a supravietuit. Avea 19 ani cand a ajuns in Canada, unde l-a cunoscut pe Julius, care avea sa ii devina sot si tatal prietenei mele. Julius era un barbat inalt, cu un simt excelent al umorului si cu o prezenta impunatoare. Era cu un numar de ani mai mare ca Ruth, asa ca si-a pierdut in lagarele de concentrare nu doar parintii si rudele, ci si prima sotie si copilul lor in varsta de cinci ani (poveste pe care prietena mea nu a aflat-o decat cand tatal ei era foarte batran, nemaiavand mult de trait).

Majoritatea celor care au fugit de nazisti si au venit in America si-au adus cu ei durerea si amintirile, le-au pus intr-o cutie si le-au ascuns undeva, oriunde, pentru a se putea integra in era frenetica de dupa 1950. Julius si-a pus amintirile intr-o cutie asezata pe un raft de sus, la care nu putea ajunge nimeni, dupa care si-a vazut de viata. A facut foarte multi bani, s-a inconjurat cu prieteni si cu tot ce ofera modul american de viata, facand tot ce ii statea in puteri pentru a-si feri familia de umbrele trecutului sau.

Ruth a incercat la randul ei sa isi ingroape adanc amintirile in incaperile din inima ei. Era o femeie micuta si frumoasa, cu trasaturi delicate si pielea translucida. Era cel mai mic copil al unei familii bogate si culte din Polonia. Cand nazistii au inceput sa ii adune pe evrei, mutandu-i in ghetoul din Varsovia, tatal lui Ruth a conceput un plan pentru supravietuirea familiei sale. El a platit un barbat catolic pe care il cunostea si care a lucrat candva pentru el sa ii construiasca o incapere in subsolul casei sale. Scopul era ca Ruth, parintii si rudele sale, sa scape unul cate unul din ghetou si sa se ascunda in acea incapere, urmand ca barbatul catolic si sotia sa sa aiba grija de ei.

Ruth a fost prima care s-a refugiat in camera ascunsa. Mama ei a ascuns mai multe diamante in cusatura hainei sale, i-a dat documente falsificate, cu un nume nou si o identitate catolica. Tatal i-a spus sa fie curajoasa si a adaugat ca restul familiei o va urma in scurt timp. A condus-o apoi pana la marginea ghetoului, unde un luptator din rezistenta poloneza a ajutat-o sa fuga.

Ruth si-a asteptat familia saptamani la rand in subsolul casei. Nimeni nu a aparut. Singurul care a venit a fost luptatorul din rezistenta, care dorea sa ii ia lui Ruth diamantele ascunse in captuseala hainei. El le-a spus barbatului catolic si sotiei sale ca daca Ruth nu avea sa ii dea diamantele, avea sa ii predea pe toti garzilor SS. Speriati, cei doi i-au cerut lui Ruth sa plece. Exact cand au inceput bombardamentele asupra Varsoviei, Ruth s-a vazut nevoita sa se ascunda pe strazile orasului. Parintii si fratii ei au murit in ghetou sau in lagarele de concentrare.

In cele din urma, nazistii au prins-o pe Ruth si au trimis-o intr-un lagar de munca pentru catolici orfani. Ea nu i-a povestit prietenei mele aproape nimic despre anii petrecuti in lagar, doar ca a muncit la o ferma, iar cand razboiul s-a incheiat a ajuns intr-o tabara pentru persoane ratacite, unde a ramas pana cand o ruda indepartata i-a platit calatoria in Canada. Aici l-a cunoscut pe Julius si s-a maritat cu el. Cei doi s-au mutat apoi la New York, iar Julius a ajutat-o sa lase trecutul in urma,„unde ii era locul”, dupa cum spunea ea. Ochii ei spuneau insa o alta poveste, mult mai brutala, pe care a luat-o cu ea in mormant in urma cu cativa ani.

A existat o singura poveste fericita din trecutul lui Ruth pe care aceasta i-a spus-o fiicei sale– o gluma din copilarie despre un barbat si o valiza. De-a lungul anilor eu si prietena mea am facut atatea referinte la aceasta gluma ca in final nu mai stiam daca am inteles-o corect si daca Ruth nu a dorit sa spuna altceva cand a relatat-o. De aceea, cu cativa ani inainte de moartea lui Ruth, prietena mea si cu mine am rugat-o ne spuna din nou gluma.

- O, nu este o gluma foarte buna, a protestat ea. Un barbat intr-un tren aglomerat se enerveaza pe pasagerul din spatele sau pentru ca nu vrea sa isi mute geanta de voiaj de pe scaun. Nu stiu de ce va pace atat de mult aceasta gluma, a incheiat Ruth, fluturandu-si mana, ca si cum ar fi dorit sa alunge intreaga poveste.

- Pentru noi are o semnificatie mai profunda, i-am explicat eu.

- O semnificatie mai profunda? Ce fel de semnificatie ar putea avea o gluma?

- Spune-ne gluma, si noi o sa-ti spunem semnificatia ei, i-a spus prietena mea.

- Ei bine, a inceput Ruth, un barbat urca intr-un tren aglomerat si ii cere unui pasager sa isi mute geanta de pe locul sau. Este o gluma poloneza… sau poate ruseasca… sau ar putea fi evreiasca… Am uitat, a trecut prea mult timp. Oricum, cuvantul din limba veche pentru bagaj era chimidunchik.„Vrei sa iti muti, chimidunchik, te rog?”, i-a spus omul nostru vecinului sau. Acesta l-a ignorat insa complet. Trenul a devenit si mai aglomerat, pana cand nu a mai ramas nici un loc liber. Barbatul si-a rugat inca o data, pe un ton politicos, vecinul sa isi mute bagajul, dar acesta l-a ignorat din nou. In cele din urma, el a inceput sa tipe:„Muta-ti naibii chimidunchik! Muta-ti chimidunchik!” Nici de aceasta data nu a obtinut nici un raspuns. In final, el a luat furios chimidunchik si l-a aruncat pe fereastra. Satisfacut, se intoarce catre vecinul sau si il intreaba:„Si cum, ce o sa faci?”„Nimic, i-a raspuns in sfarsit vecinul, nu era chimidunchik-ul meu”.

Ruth a inceput sa rada.

- Intelegeti? Nu era bagajul lui! De aceea nu l-a mutat. Barbatul a aruncat valiza altcuiva pe fereastra. Este doar o glumita, dar mi se pare amuzanta. Acum spuneti-mi, care ar putea fi semnificatia mai profunda a glumei?

I-am explicat lui Ruth ca noi am dat cuvantului chimidunchik o semnificatie care dadea mai mult sens glumei.

- Stii probabil ca toti oamenii au o povara de dus, ceva care ii apasa si care vine din trecutul lor.

- Ca de exemplu? m-a intrebat Ruth, neplacandu-i incotro se indreapta conversatia.

- Ca o poveste din copilarie, un necaz suferit cand era copil, sau daca a avut o copilarie fericita, un alt necaz pe care l-a suferit mai tarziu in viata, cum ar fi o boala, pierderea unui copil sau destramarea unei casnicii. Aceasta povara devine bagajul lui personal. Toti oamenii au o astfel de povara, pe care nimeni nu o poate purta in locul lor. Acesta este chimidunchik-ul nostru.

- Nu la asta se refera gluma, mi-a ripostat Ruth. Voi, fetele, cititi prea mult si complicati lucrurile.

Oricat de mult am onora interpretarea lui Ruth, eu si prietena mea (ba chiar si altii, cum ar fi sotii si copiii nostri) nu am reusit sa ne extragem vreodata cuvantul chimidunchik din vocabularul nostru. Nu exista nici un alt cuvant, cel putin in limba engleza, care sa descrie mai bine povara grea pe care o duc oamenii, care are potentialul de a le preda cele mai importante lectii ale vietii.

Unii oameni au o povara foarte grea de dus de-a lungul vietii. Ei sunt victime ale abuzurilor, oameni care supravietuiesc unor accidente teribile sau parinti care si-au pierdut un copil. Astfel de poveri sunt mai grele decat ale altora. Nu este de mirare ca multi dintre ei se cocoseaza sub povara pe care o duc, devenind plini de amaraciune si sumbri. Altii, cum a fost Ruth, isi pun o masca plina de curaj pe fata, reprimandu-si trecutul, dar le transmit durerea lor generatiilor urmatoare, ca si cum le-ar transmite un mesaj dureros intr-o sticla. Durerea reprimata nu dispare niciodata. Ea ramane in inima, in corp si chiar in genele ADN-ului, la fel ca depozitele de petrol din adancurile pamantului. Amintirile neexplorate si neexprimate devin un combustibil ce poate fi folosit pentru Procesul Phoenix al copiilor sau chiar al nepotilor acestor oameni. Numeroase persoane ale caror parinti au supravietuit lagarelor de concentrare naziste trebuie sa faca munca interioara pe care parintii lor macinati de durere nu au reusit sa o faca.

Pe de alta parte, exista suflete remarcabile care au asistat la oroarea din lagarele de concentrare, dar si-au dus povara continuand sa spere in victoria spiritului uman. In acest fel, ele ne-au aratat tuturor cum ne putem elibera de durere si de disperare. Unul din acesti oameni a fost Victor Frankl. Acest psihiatru austriac de geniu a supravietuit lagarelor naziste ale mortii si a scris cartea Cautarea sensului vietii de catre om, una din cele mai transcendente carti scrise in secolul XX. Aici, el a dezvoltat o teorie psihologica revolutionara, numita„logoterapie”. Pe scurt, aceasta se refera la cautarea sensului ascuns al poverii duse, mecanism pe care el il cunostea foarte bine. In timpul holocaustului, Frankl si-a pierdut sotia iubita si intreaga familie. El a reusit sa supravietuiasca celor trei ani de infometare, tortura si chin sufletesc, pe care i-a petrecut in patru lagare de concentrare. Cand acestea au fost eliberate de Aliati, Frankl s-a intors in Austria, s-a recasatorit si si-a expus chimidunchik-ul personal, pentru ca lumea sa inteleaga prin ce a trecut.

In decursul lungii si extraordinarei sale vieti, Frankl a condus spitalul de neurologie din Viena, a fost profesor la mai multe universitati americane, inclusiv la Harvard si la Stanford, a primit 29 de doctorate onorifice de la diferite universitati de pe intregul glob si a scris 32 de carti. La varsta de 67 de ani si-a luat licenta de pilot, a fost un alpinist avid si a predat la Universitatea din Viena pana la adanci batraneti. A murit la varsta de 92 de ani. Necrologul publicat in New York Times il citeaza pe primarul Vienei spunand:„Viena si restul lumii au pierdut prin moartea lui Victor Frankl nu doar pe unul din cei mai importanti oameni de stiinta ai secolului, ci un veritabil monument al spiritului si al inimii”.

De ce a avut o influenta atat de mare Victor Frankl asupra lumii? De ce s-a vandut Cautarea sensului vietii de catre om in peste noua milioane de exemplare? Iata raspunsul: Frankl a declarat ca a scris cartea„pentru a-i demonstra cititorului printr-un exemplu personal ca viata ascunde un sens potential in orice circumstante, chiar si in cele mai dramatice. Ideea mea a fost ca daca acest lucru poate fi demonstrat pentru o situatie atat de extrema ca cea a unui lagar de concentrare, cartea mea ar putea avea o audienta. Prin urmare, m-am simtit responsabil sa scriu prin ce am trecut, in speranta ca le voi putea fi astfel de folos altor oameni care sunt predispusi catre disperare”.

Practic, toti oamenii din lume sunt predispusi catre disperare. Daca Victor Frankl a putut transforma disperarea dintr-un lagar al mortii intr-o cautare a sensului vietii, cu atat mai mult putem face noi acest lucru, chiar si in cele mai intunecate momente ale noastre, atunci cand suntem bolnavi, speriati sau tristi. In mijlocul cosmarului sau, Frankl a descoperit ca„nu conteaza ce asteptam de la viata, ci ceea ce asteapta viata de la noi. Noi trebuie sa incetam sa ne mai punem intrebari legate de sensul vietii si ne lasam interogati de aceasta– zi de zi si ora de ora. Prin urmare, ceea ce conteaza nu este sensul vietii in general, ci sensul specific al vietii individuale la un moment dat”.

Tu dispui in acest moment de ceea ce a avut Frankl la Auschwitz, ceva ce nici un nazist SS nu i-a putut lua. Tu dispui de sufletul tau, adica de ceea ce Frankl a numit libertatea suprema a omului– libertatea de a-si alege atitudinea in orice circumstante exterioare. Daca iti vei exersa aceasta libertate suprema, optand pentru a invata din povara pe care o duci, pentru a-ti continua astfel cresterea personala, tu ii vei da astfel sufletului tau controlul asupra vietii tale. Nu vei mai opta pentru atitudinea egoului tau mic si speriat, ci pentru cea a sufletului tau, care este intotdeauna plin de speranta, expansiv si etern. La baza vietii tale sta adevarul profund ascuns in durerea provocata de circumstantele exterioare– lectiile sufletului tau, ascunse in chimidunchik-ul tau.

 

Aici incepe teroarea, aici incep miracolele

Aici este Cartea coborarii tale in infern; aici incepe Cartea Sfantului Graal; aici incepe teroarea;

Aici incep miracolele.

- Legenda Graalului

In decurs de numai cativa ani, prietena mea Judi a avut parte de mai multe traume si suferinte decat au altii parte intr-o viata intreaga. am intrebat-o odata pe Judi cum reuseste sa suporte povara chimidunchik-ului ei cu atat de mult curaj.„Nu stiu, mi-a raspuns ea. Nu stiu nici macar daca exista vreo modalitate concreta. Nu dispun decat de increderea ca noua ni se da ceea ce ni se da dintr-un motiv bine precizat, pe care nu trebuie sa il cunoastem neaparat. Nu are nici un sens sa ne intrebam:„De ce eu?” Ceea ce ma tine in viata este credinta mea ca odata cu durerea mi se ofera inclusiv altceva, mai important. Eu caut intotdeauna acel lucru mai important, si il gasesc de fiecare data”.

O cunosc pe Judi din cauza ca odraslele noastre au aceeasi varsta. Impartasim una din putinele conexiuni tribale care le-au mai ramas oamenilor moderni: suntem conectate prin vecinatate si prin copiii nostri. Initial ne vedeam dimineata in statia in care opreste autobuzul care ii duce pe copii la scoala. Mai tarziu, cand copiii au devenit adolescenti, ne-am vazut la sfarsitul vacantei de vara, cand ne duceam sa ii luam din tabara. Cand si cand treceam una pe langa cealalta prin oras, sau ne povesteam la petrecerea de Revelion ce ni s-a mai intamplat de-a lungul anului. Intr-un astfel de moment, pentru prima data dupa 20 de ani in care am trait in imediata apropiere, am avut cu Judi una din acele conversatii care ii scot pe oameni din rutina lor si ii transforma in prieteni foarte buni. Ulterior am petrecut mai mult timp cu Judi, i-am ascultat povestea remarcabila, i-am pus intrebari si mi-am luat notite. Cu aceasta ocazie, mi-am dat seama ca in toti acesti ani am trait practic langa o sfanta in viata. De altfel, banuiala mea este ca foarte multi oameni (inclusiv tu) traiesc langa astfel de sfinti in viata. Daca iti vei da osteneala sa privesti dincolo de imaginea superficiala pe care ne-o prezentam unii altora in graba vietii de zi cu zi, cel mai probabil vei descoperi un intreg panteon de personaje absolut remarcabile.

La fel ca in cazul celorlalti oameni, povestea lui Judi este o tapiserie tesuta din povesti de familie, trasaturi innascute de caracter si daruri si rani din copilarie. Este imposibil sa tragi de un fir fara a trage simultan de toate celelalte fire. A spune o singura parte a povesti pare sa le excluda pe celelalte, dar toate sunt intretesute, fiind prezente in caracterul persoanei. Nu cunosc foarte multe despre copilaria lui Judi. Stiu doar ca tatal ei a murit intr-un accident de masina cu 11 zile inainte de nasterea ei, ca a fost dansatoare si muziciana de la o varsta foarte frageda si ca l-a cunoscut pe Richard, viitorul ei sot, in adolescenta, urmand impreuna cu el o cariera in domeniul dansului, teatrului si muzicii. Mai tarziu, cei doi au devenit psihoterapeuti de succes in comunitatea noastra, si-au construit o casa in padure cu un hambar plin cu animale si au avut primul lor copil. Cand i-am cunoscut pentru prima data, pareau sa aiba o viata de vis: o casnicie armonioasa, un camin frumos si o cariera spectaculoasa.

Apoi a intervenit viata. In destinul lui Judi s-au tesut alte fire. Unele teribile, iar altele miraculoase. Aici incepe teroarea; aici incep miracolele, spune o veche legenda a Graalului. Aceasta este povestea tanarului print Parsifal, a carui dorinta de a gasi sensul vietii l-a condus catre parasirea caminului sau luxos si indurarea multor incercari, pana cand a devenit barbatul care trebuia sa devina (conform menirii sale). Povestea a fost interpretata in sute de feluri, dar cei mai multi specialisti in domeniul Graalului sunt de acord cu Joseph Campbell, care spune ca principala semnificatie a mitului Graalului este„cautarea izvorului inepuizabil, a sursei vietii, chiar daca aceasta cautare ne conduce catre cele mai teribile suferinte. De fapt, dupa cum spune invatatura Graalului, suferinta ne pregateste pentru aparitia miracolelor in viata noastra”.

Aici incepe teroarea… Cand li s-a nascut al doilea copil, lumea minunata a lui Judi si Richard s-a prabusit. Privat de oxigen de-a lungul canalului uterin, copilul aproape ca a murit in timpul primei saptamani de viata. Diagnosticul era neclar: tot ce puteau spune doctorii– in afara confirmarii faptului ca Marion avea creierul afectat si o epilepsie care ii punea in pericol viata– era ca suferea de o„conditie cronica incurabila”.

Saptamani la rand, Judi si Richard si-au tinut copilul in spital, in timp ce fetita se lupta pentru supravietuire. Cand a devenit clar ca Marion va trai, parintii ei au dus-o acasa si au incercat sa revina la viata lor de dinainte, asa cum ar fi trebuit sa fie aceasta. Judi a ramas la pat, ca si cum copilul abia s-ar fi nascut. Ea a incercat sa retraiasca starea beatifica pe care a simtit-o dupa nasterea primului ei copil. Nu a mai fost insa posibil. Toti cei din familie, inclusiv prima lor fetita, de patru ani si jumatate, care era in acelasi timp geloasa si speriata, puteau simti teroarea din aer.

Richard si Judi erau ferm hotarati sa revina la normal. El s-a intors la lucru, iar ea a incercat sa restabileasca sanatatea lui Marion, dar si starea de calm in sanul familiei sale. Dupa cateva luni, lucrurile pareau sa mearga mai bine. Dar si de aceasta data, viata a avut o alta parere.

Aici incepe teroarea… Intr-o dimineata, Judi s-a trezit cu o senzatie de amorteala in piciorul stang si cu o stare generala de epuizare. Se simtea obosita de saptamani, si nu intamplator. Dupa ce a experimentat o vedere tunelara timp de cateva zile, ea si-a facut o programare la oftalmolog. Receptionera a fost de acord cu ea ca cel mai probabil era vorba de o simpla„oboseala a mamelor tinere”, dar pe masura ce treceau zilele, a inceput sa o doara spatele, iar amorteala din picior s-a extins din ce in ce mai mult. Cine stie? Poate ca isi atinsese vreun nerv cand s-a plimbat prin staulul cailor cu Marion in carca. Apoi a inceput sa ii amorteasca si celalalt picior.

Intr-un coltisor al mintii, pe Judi o obseda ideea ca mama ei avusese scleroza multipla. De aceea, s-a simtit usurata cand primul medic cu care a vorbit a asigurat-o plin de optimism ca era doar epuizata. Amorteala a continuat insa sa se inrautateasca. Odata, pe cand statea in pat cu ochii inchisi, atentia i-a fost atrasa de zona ombilicului. In cele din urma, si-a facut o programare la cabinetul neurologului mamei sale. Dupa mai multe teste, medicul i-a dat vestea cea proasta:„Suferi de scleroza multipla”.

Dupa diagnostic, amorteala si frica au continuat sa invadeze din ce in ce mai profund corpul lui Judi, pana cand picioarele ei au devenit ca doi busteni atasati nefiresc de restul corpului sau. Abia daca mai reusea sa urce scarile si nu mai indraznea sa isi poarte copilul cu ea. Dormea foarte mult, dar nu se trezea niciodata odihnita. I se parea ca are o gaura in corp, prin care i se scurge viata. Familia si prietenii au ajutat-o enorm, dar toti aveau vieti ocupate, asa ca Judi a ajuns sa se simta din ce in ce mai neajutorata, stare care i se parea chiar mai grava decat boala insasi. Ce avea sa se intample? Cand avea sa se intample? Avea sa isi mai poata ingriji vreodata familia, sau avea sa devina o schiloada intr-un scaun cu rotile? Avea sa moara? Doctorii nu aveau raspunsuri. Tot ce ii puteau spune era ca scleroza multipla este o boala imprevizibila. Ea poate evolua lent si subtil, sau rapid si terifiant. Un atac initial poate disparea in mod misterios fara sa lase nici o urma, dar poate recidiva la fel de misterios. Orice atac reinnoit poate produce leziuni masive ale nervilor.

In anii care au urmat, Judi a incercat sa isi gestioneze simptomele schimbatoare. De multe ori, avea dificultati in a sta in picioare sau in a merge mai mult de 15 minute. Nu se putea baza pe simtul echilibrului sau, iar sistemul ei imunitar era deteriorat. La randul lui, nivelul energiei sale oscila dramatic. In timp ce Judi invata sa isi gestioneze mai bine boala, cultivand in acelasi timp o atitudine pozitiva, ea a asistat la deteriorarea starii de sanatate a mamei sale si la apropierea acesteia de moarte. Intre timp, Marion a crescut si s-a transformat intr-o fetita care suferea de convulsii frecvente si severe, din cauza epilepsiei. Pentru a-i controla atacurile, doctorii i-au administrat o gama larga de medicamente, care au avut insa ca efecte secundare diferite episoade psihotice. Era dramatic pentru familie sa asiste la izbucnirile ei violente, pana cand ochii i se dadeau peste cap, iar corpul ajungea sa i se zvarcoleasca pe podea. Dupa un astfel de episod, ea se trezea cu o durere de cap groaznica, epuizata, dar avand o iubire care emana in mod straniu din lacrimile sale.

Doctorii insistau ca nu medicamentele ii cauzau psihoza lui Marion. Ei le-au spus lui Judi si Richard ca era timpul sa accepte faptul ca aveau un copil retardat. Ori de cate ori fata avea un episod violent in sala de asteptare a medicului, acesta le recomanda parintilor sa o interneze pe Marion intr-o clinica psihiatrica. In timpul unei astfel de internari, o echipa intreaga de psihiatri a ajuns la concluzia pe care Judi si Richard au banuit-o dintotdeauna: ca Marion nu suferea de o boala psihica. Episoadele sale erau cauzate de medicamente.

Satula de lipsa de reactie a comunitatii medicale, Judi a preluat fraiele in mainile sale. Ea a refuzat sa ii mai dea lui Marion medicamente, administrandu-i in schimb o dieta controversata numita dieta chetogenica, aplicata cu succes de Spitalul si Scoala Medicala Johns Hopkins. Aceasta dieta extrem de stricta necesita ca fiecare imbucatura de mancare si fiecare picatura de bautura pe care le ingera Marion sa fie masurate si monitorizate. Dupa cateva luni, frecventa si intensitatea crizelor lui Marion s-au diminuat. In cele din urma, ea s-a vindecat complet de epilepsie.

Aici incepe teroarea; aici incep miracolele… Cand povesteste de primii ani de viata ai lui Marion, de coborarea ei personala in infernul sclerozei multiple si de moartea mamei sale, Judi descrie o perioada interminabila de stres si de intuneric, practic un cosmar. Judi spune ca a trecut prin perioade in care s-a revoltat impotriva lumii si cand i s-a parut ca teroarea i-a invadat casa si a preluat controlul asupra familiei sale. Ea mai descrie insa ceva, care l-a transformat practic pe acest oaspete nedorit intr-un miracol si care a schimbat cosmarul intr-un Proces Phoenix. Cei mai multi dintre noi nu suntem testati intr-un foc al purificarii atat de dur ca cel prin care trece Judi, dar credinta si intelegerea ei ne pot inspira in perioadele noastre grele, asa cum mi s-a intamplat mie nu de putine ori. Ori de cate ori ma simt speriata, bolnava, sau cand credinta imi scade in intensitate, imi amintesc de acea dimineata in care am stat cu Judi de vorba in casa ei si in care aceasta mi-a povestit de„cautarea sufletului prin cenusa”, dupa cum a numit ea acest proces:

De la nasterea ei si de la instalarea sclerozei mele multiple, Marion si cu mine am mers pe aceeasi cale. In pofida obstacolelor din viata noastra, suntem ferm hotarate amandoua sa spunem da vietii. Miracolul vindecarii lui Marion de epilepsie a fost o inspiratie pentru mine, asa cum sper ca hotararea mea de a gestiona cat de bine pot„conditia mea cronica incurabila” sa o inspire la randul ei. Ori de cate ori ma gandesc la acei ani extrem de dificili de la inceputul calatoriei noastre comune, sesizez doua povesti la fel de reale: sacrificiul pe care l-am facut amandoua, dar si miracolul care ne-a transformat pe amandoua prin faptul ca nu am cedat in fata greutatilor.

Cand si cand, la suprafata mai ajung inca bucati de srapnel ramase din acea prima perioada extrem de dificila, pe care trebuie sa le neutralizez, dar problemele mele de sanatate mi se par minore astazi prin comparatie cu ce ar fi putut sa fie. Incercarile prin care am trecut amandoua ne-au invatat lectii valoroase de viata, astfel incat celelalte aspecte ale vietii noastre ni se par astazi cu atat mai pretioase. Prima lectie pe care am invatat-o este veche de cand lumea:„Va trece si asta”. Totul trece si se transforma in ceva ce nu ti-ai fi imaginat niciodata, atat timp cat ii dai voie sa evolueze. Personal, am invatat ca ori de cate ori ii spun vietii ca„acest lucru nu ar trebui sa mi se intample mie”, suferinta mea nu scade cu nimic, ci dimpotriva, se amplifica si mai mult.

Aceasta este cea de-a doua lectie importanta: sa nu te intrebi niciodata daca este normal sa ti se intample ceea ce ti se intampla. Incercand sa ma adaptez la gandul ca sufar de o boala care ma va chinui pentru tot restul vietii, la fel ca si fiica mea, am inteles ca singura mea speranta consta in a renunta la viata mea de dinainte pentru a face loc prezentului asa cum este el. Personal, numesc acest proces„optiunea fara drept de apel”. Principalul scop al muncii mele spirituale a devenit repetarea acestei alegeri– de a accepta ceea ce este si de a ma detasa de ceea ce a fost candva– in fiecare clipa. Practica mea spirituala a devenit astfel mai profunda, caci viata mea si cea a copilului meu depindeau de ea.

Atunci cand spun„spirituala”, nu ma refer la o practica separata in vreun fel de restul vietii mele, ci la un proces emotional, intelectual si fizic pe cat de real si de aventuros, pe atat de riscant, prin care imi propun sa am rabdare, sa ma abandonez si sa accept deschis realitatea din fata mea exact asa cum este ea, ori de cate ori ma trezesc dimineata si ma confrunt cu corpul meu aflat intr-un proces continuu de schimbare, sau cand imi ajut fata sa faca fata procesului ei. Invat sa recunosc astfel puteri ale universului cu mult mai presus decat mine si decat calatoria mea pe aceasta planeta, dar care ma includ totusi in sfera lor de influenta.

Negarea este o prima reactie comuna in fata bolii si a dezastrului. Mie mi-a luat mult timp sa renunt la dorinta mea disperata de a-mi continua viata„ca de obicei”. In pofida protestelor familiei si prietenilor, la inceput am refuzat sa cedez si sa imi spun:„Nu mai pot face cutare lucru”. M-am luptat cu corpul meu, incercand sa imi pastrez practica terapeutica si sa am singura grija de toate– de mama, de copii, de animale, de casa, etc. Mi-am justificat insistenta ca sunt„normala” pretinzand ca este o atitudine pozitiva, desi aceasta nu a facut decat sa imi secatuiasca si mai mult organismul si asa epuizat. Incetul cu incetul, am inceput sa inteleg ca nevoia pe care o aveam de a le fi indispensabila celor din jur si incapacitatea mea de a cere ajutorul altora imi afectau intreaga familie.

In cele din urma, scleroza multipla mi-a permis sa cer ajutor altora. Desi la inceput nu m-am simtit deloc confortabil, am ajuns sa inteleg in timp cat de important este sa ne recunoastem slabiciunile si faptul ca avem nevoie de ajutor. Cred ca acest lucru este valabil pentru toti oamenii, nu doar pentru mine.

In primele etape ale acceptarii acestei boli, obisnuiam sa merg in camera mea pentru a ma odihni, simtind insa ca ma aflu in fata plutonului de executie. Nu-mi convenea deloc faptul ca ma simteam atat de epuizata in fiecare zi si nu doream sa ma confrunt cu disperarea mea. De aceea, mi-am creat mici ritualuri pentru a-mi usura tranzitia de la„trebuie sa merg inainte” la„trebuie sa ma odihnesc si sa ma vindec”. Mi-am pus astfel la incercare toate convingerile si practicile spirituale.

Mania este o alta reactie comuna dupa ce faza de negare incepe sa paleasca. In timp ce ma retrageam zilnic in camera mea pentru a ma odihni, a ma ruga si a ma gandi, mi-am dat seama cat de furioasa eram din cauza nasterii lui Marion, a bolii mele, a mortii mamei si a intregii catastrofe care mi-a afectat familia. Nu imi doream sa imi asum responsabilitatea pentru vindecarea mea sau sa invat ceva din suferinta lui Marion. Imi doream un singur lucru: sa revin la situatia de dinainte si sa dau vina pe cineva, pe oricine, numai pe mine nu. Practic, nu mai ramanea decat Dumnezeu. Atunci mi s-a luat un val de pe ochi si am inteles ca sub aceasta atitudine copilareasca se ascundea o vinovatie secreta pe care o purtam de multa vreme in suflet, legata de moartea tatalui meu. Cu aceasta ocazie, am inteles ca voi ramane prinsa in capcana tiparului durerii si al vinovatiei atat timp cat voi continua sa cultiv aceasta vinovatie care mi-a dominat viata inca din copilarie.

Asa se face ca am intrat intr-o perioada din ce in ce mai profunda de introspectie, lucrand cu o gama larga de procedee de vindecare, maestri si instructori, inclusiv cu eroicul meu sot, pana cand principalul meu maestru a devenit in mod natural boala mea. Pe masura ce am invatat sa imi privesc boala in lumina adevarului si a luciditatii amplificate, am experimentat o mare iubire de sine si o crestere a iubirii mele fata de Dumnezeu. Am descoperit ca atat timp cat nu mai dau vina pe cineva (nici macar pe mine), pot discuta cu Dumnezeu. Singura in camera mea, mi-am exprimat toate durerile, toate confuziile si conflictele mele de zi cu zi cu viata. Dupa ce tipam, plangeam sau ma rugam in tacere pentru claritate si curaj, traiam adeseori o stare de usurare si ma abandonam starii de oboseala si de somn care urmau.

Prin urmare, mi-am abandonat vointa si frustrarile personale legate de scleroza mea multipla si de boala lui Marion, de toate pierderile pe care le-am suferit, de vinovatie si acuzatii– lasandu-ma purificata de flacarile realitatii (ceea-ce-este). Cu aceasta ocazie, am inceput sa imi caut sufletul prin cenusa trecutului. Am descoperit astfel ca sufletul necesita mult mai mult timp si interiorizare din partea noastra decat ii oferim noi, datorita programului nostru foarte strans. Inainte sa ma imbolnavesc de scleroza multipla, treceam intotdeauna peste invitatia soptita de a„fi” pur si simplu, caci aveam foarte multe de facut. Am inceput sa observ astfel ca o buna parte din activitatile pe care le facem zilnic nu sunt altceva decat o modalitate de a evita vocea delicata, dar profunda a sufletului. De buna seama, nu vreau sa spun cu asta ca tot ce am facut in trecut– toata munca mea, cresterea copiilor, viata de familie, dansul si teatrul– au reprezentat un mod de a evita viata mea interioara. Dimpotriva. Tocmai de aceea a fost calatoria mea catre vindecare atat de fascinanta si de complexa. In perioadele mele cele mai bune, ma analizez cu atentie pentru a vedea ce aspecte personale aleg sa manifest si pe care le-am lasat pentru totdeauna in spate.

La ora actuala am ajuns sa pretuiesc toate nuantele disperarii, dar si toti fiorii de bucurie, lucru pe care altadata nu eram capabila sa il fac. Desigur, inca ma mai ratacesc pe stradutele laterale ale grijilor legate de bani, ale conflictelor personale, ale grijilor legate de copii sau de sanatate, dar de cele mai multe ori sunt perfect multumita cu felul in care evolueaza scenariul vietii mele. M-am confruntat deja cu cateva din cele mai rele temeri si am devenit mai buna, mai smerita si mai rabdatoare, si implicit mai plina de iubire. Ma trezesc in fiecare dimineata si indiferent daca reusesc sau nu sa ajung la baie fara sa ma impiedic in picioarele mele butucanoase si amortite, rostesc o rugaciune de recunostinta pentru tot ceea ce imi iese in cale. Nu imi pot imagina o viata diferita de cea pe care am avut-o, asa cum nu mi-o pot imagina fara sotul sau fara vreuna din fiicele mele.

Invat sa privesc sanatatea si boala, slabiciunea si puterea, ba chiar viata si moartea ca pe cele doua fete ale aceleiasi monede. De fapt, tocmai acceptarea mortii m-a ajutat sa aleg in sfarsit viata. Un alt lucru pe care l-am invatat este ca viata nu este niciodata de tip sau-sau, ci si-si, sau chiar mai mult. Nu este vorba de viata sau de moarte, ci de viata si de moarte, de sanatate si de boala, de bine si de rau. Intotdeauna exista ambele extreme, si ceva in plus. Invat astfel sa iubesc conditia umana, sa spun da tuturor aspectelor vietii, sa lucrez cu ele si sa aleg realitatea asa cum este– in fiecare zi.

Recent, Judi si Richard au adus-o pe Marion la petrecerea noastra de Revelion. Nu o vazusem pe Marion de cativa ani, de cand a fost inscrisa de parinti la o scoala pentru copii cu nevoi speciale. La inceput aproape ca nu am recunoscut-o. Avea 16 ani si era o domnisoara in toata regula, la fel ca orice eleva de pension venita acasa in vacanta. Cand am imbratisat-o, s-a uitat la mine cu aceiasi ochi pe care i-am admirat cand era micuta, cu privirea apriga a unei pisici salbatice. Fara sa schimbe vreuna din micile amabilitati, asa cum se obisnuieste de regula la petreceri, Marion m-a luat de mana si m-a condus la usa din spate.

- Vrei sa vezi luna? Astazi este luna plina si urmeaza sa fie o eclipsa, fapt care se intampla destul de rar, mi-a spus ea cu un ton dramatic.

- Sigur ca vreau, i-am raspuns, iesind impreuna cu ea din casa aglomerata.

- Trebuie sa ne indepartam de lumini, mi-a explicat Marion, tragandu-ma catre deal, in noaptea inghetata.

Cerul parea animat din cauza vantului si a luminii lunii. Norii iluminati feeric de luna treceau pe deasupra crengilor goale ale copacilor. Marion parea sa se simta foarte in largul ei in intunericul vag luminat. Ochii ei de pisica salbatica straluceau la fel de puternic ca si luna.

- Vezi? mi-a aratat ea cerul.

A inceput sa rada din toata inima cand o umbra din ce in ce mai densa a inceput sa se formeze la marginea lunii. Am ras amandoua. In casa, oaspetii erau adunati in jurul semineului, band si mancand. Eu stateam pe dealul din spatele casei, razand inghetata in fata spectacolului oferit de luna. Eram insotita de o fata care a cunoscut teroarea naturii in corpul ei si care acum se simtea reconciliata cu noaptea. M-am simtit curajoasa alaturi de ea. Am continuat sa radem, dupa care Marion m-a luat de mana si ne-am intors impreuna in casa incalzita.

 

Teribila gratie

Prin anii 60, un tanar profesor de psihologie pe nume Richard Alpert a fost dat afara din postul de profesor la Harvard. Fiu al unui magnat al cailor ferate din Boston, savant eminent si profesor de geniu, Alpert a fost primul profesor din secolul XX care a fost concediat de la Harvard. Cercetarile sale radicale alaturi de Timothy Leary legate de folosirea LSD pentru vindecare psihologica si pentru expansiunea constiintei nu i-au atras lui Alpert simpatia comunitatii stiintifice extrem de rigide a epocii.

Alpert si-a vazut de viata, schimbandu-si numele in Ram Dass. A fost botezat astfel de un guru din India, care a vazut in el o persoana capabila sa se ridice la inaltimea acestui nume, care inseamna„slujitorul lui Dumnezeu”. Si Alpert a facut-o, devenind un ghid spiritual pentru o intreaga generatie de aspiranti. In anul 1971, revolutionara sa carte, Fii aici, acum, a fost lucrarea de limba engleza care s-a vandut in cele mai multe exemplare, depasind chiar si populara carte a lui dr. Spock: Ingrijirea copiilor. Mai mult decat Beatles-sii si decat Dalai Lama, Ram Dass merita creditul pentru traducerea intelepciunii si practicilor spirituale stravechi ale Orientului pe intelesul occidentalilor.

L-am cunoscut pe Ram Dass de foarte multi ani, mai intai ca adepta a lui dupa ce s-a intors din India la inceputul anilor 70, mai tarziu ca si colega, in anii in care organiza tabere spirituale la Institutul Omega, fiind invitat in comitetul nostru director, iar si mai tarziu ca prietena, caci el m-a ajutat sa trec cu bine peste furtunile divortului meu. Ceva mai recent, Ram Dass a avut el insusi nevoie de ajutor, lucru destul de inedit pentru el, caci a fost intotdeauna cel care a oferit ajutor, nu l-a cerut. La ora actuala se afla in mijlocul propriului sau Proces Phoenix, fapt pe care il recunoaste singur. Prin urmare, invata sa fie neajutorat.

Marea majoritate a oamenilor nu il cunosc pe Ram Dass decat ca autor al cartilor sale sau ca personaj pe care il vad de la distanta tinand o conferinta. Ei il cunosc ca un om de geniu, intelept si plin de compasiune. Il cunosc si eu in aceasta ipostaza, dar ii cunosc si alte fatete. Il cunosc ca un barbat caruia nu ii place sa depinda de nimeni, care paraseste scena daca o relatie devine prea complicata si care este obisnuit sa detina controlul. De fapt, cunosc doi Ram Dass: unul care rosteste cateva cuvinte bine alese, suficiente pentru a-mi inunda colturile cele mai intunecate ale mintii cu lumina si care a jucat un rol decisiv in propriul meu Proces Phoenix. Cand am intrat in flacari, el a fost ancora mea. Eram constienta ca daca lucrurile se vor incinge prea tare si aveau sa devina prea dureroase, el avea sa fie langa mine. Cand am renascut din cenusa, el m-a ajutat sa imi pastrez cursul si sa fiu onesta atunci cand doream sa dau vina pe altii. Pe scurt, m-a orientat intotdeauna catre adevarul momentului prezent si catre cel al cosmosului.

Al doilea Ram Dass ma infuria adeseori. M-am certat adeseori cu el in sedintele comitetului director si mi-am ridicat exasperata bratele in sus in timpul taberelor in care s-a opus oricarei incercari de organizare a mea. M-a acuzat ca imi place sa controlez totul. I-am raspuns ca avea probleme cu femeile puternice, ca ii placea sa se joace de-a baiatul independent, atribuindu-mi rolul de mama excesiva. Ani la rand am dansat impreuna acest dans al aprecierii reciproce, care nu ne-a impiedicat insa cand si cand sa ne tinem la distanta unul de celalalt. L-am auzit spunand odata in fata unei audiente de o mie de oameni:„Interactiunile umane reflecta un dans intre iubire si teama”. Nu as fi putut descrie eu insami mai bine relatia mea cu el.

Apoi s-a intamplat ceva care l-a transformat pe Ram Dass, inclusiv relatia mea cu el. Totul a inceput intr-o seara din anul 1997, cand se afla in pat acasa la el, in California, gandindu-se cum sa incheie o carte pe care o scria pe tema procesului de imbatranire.„In timp ce stateam acolo in intuneric, scrie el in cartea sa Inca aici, m-am intrebat de ce mi se parea atat de incomplet ceea ce am scris, ca si cum nu as fi reusit sa dau o tusa finala textului, facandu-l sa para integral. Am incercat sa imi imaginez cum ar arata viata mea daca as fi foarte batran– nu o persoana activa de 65 de ani, care calatoreste nonstop prin lume ca maestru si conferentiar, indeplinindu-si rolul public asumat– ci ca o persoana de 90 de ani (sa zicem), care nu mai vede bine si nu se mai tine usor pe picioare… Am incercat astfel sa ma pun la unison cu starea de batranete”. In mijlocul acestui proces de imaginatie a sunat telefonul. S-a ridicat ca sa raspunda la telefon, dar picioarele nu l-au mai tinut, asa ca s-a impiedicat si a cazut. A ridicat apoi receptorul, cu mainile tremurande, dar nu a putut spune nimic. Prietenul lui de la celalalt capat al firului si-a dat seama ca ceva nu era in regula, asa ca l-a intrebat pe Ram Dass daca avea nevoie de ajutor. Nu a primit insa nici un raspuns.„Ciocaneste o data in aparat daca ai nevoie de ajutor, i-a spus prietenul, si de doua ori daca nu ai nevoie”. Ram Dass a ciocanit de nenumarate ori raspunsul pentru„nu”, dar prietenul lui a sunat la Salvare.

Cand a sosit ambulanta, Ram Dass se afla inca pe podea.„Zaceam acolo, scrie el, inca prins in‚visul’ meu legat de varsta foarte inaintata, cazut la pamant din cauza ca nu m-au mai tinut picioarele… Urmatoarea mea amintire se refera la un grup de pompieri care il priveau in fata pe batranul cazut, in timp ce eu observam scena de parca m-as fi uitat de pe margine”. In urmatoarele ore, in timp ce a fost dus la spital si tratat pentru o hemoragie cerebrala masiva, el a continuat sa asiste de pe margine, absolut fascinat, la agitatia din jurul sau.

Abia mai tarziu, cand a inceput sa simta durerea, a inteles Ram Dass gravitatea situatiei in care se afla. Numai 10% din cei care sufera un astfel de atac cerebral supravietuiesc. Fiind cel care era– o persoana experimentata in arta rugaciunii si a luciditatii, care a propovaduit ani la rand acceptarea suferintei– el a cautat sensul supravietuirii sale. Exista cu siguranta un motiv pentru care continua sa se afle in viata, iar el a incercat sa descopere acest motiv.

Dupa trei internari in spital si sute de ore de reabilitare, scrie el, am inceput sa ma obisnuiesc cu viata mea de dupa atacul cerebral. Eram acum o persoana intr-un scaun cu rotile, partial paralizata, care avea nevoie de ingrijire 24 de ore din 24, spre marele meu disconfort. Intreaga mea viata i-am ajutat pe altii, ba chiar am colaborat la scrierea unei carti intitulate Cum pot fi de ajutor? Iar acum eram nevoit sa accept ajutorul altora… Boala mi-a spulberat imaginea de sine si a deschis poarta catre un nou capitol din viata mea… Atacul cerebral a actionat ca o sabie de samurai, separand intre ele cele doua jumatati ale vietii mele. El a demarcat in mod clar doua etape. Intr-un fel, a fost ca si cum as fi trait doua incarnari intr-o singura viata: acesta de acum sunt eu, iar cel de dinainte a fost„el”.

Nu l-am revazut si nu am discutat cu„el” (fostul lui eu) cativa ani buni. Ultima mea comunicare cu Ram Dass s-a produs printr-o scrisoare pe care i-am trimis-o dupa o sedinta a comitetului director. I-am scris ca sa ma plang de ceva ce a spus in timpul sedintei si care m-a ranit. Nu mi-a raspuns niciodata. Cand a venit data urmatoare sa predea un curs la Institutul Omega, eu eram plecata din oras. Apoi si-a dat demisia din comitetul director, asa ca nu am mai avut motive sa ma intalnesc cu el. In sfarsit, a avut atacul cerebral.

In timpul recuperarii sale, prietenii comuni m-au informat in legatura cu progresul lui. La inceput a fost conectat la un tub de oxigen. Nu putea vorbi sau manca. Avea partea dreapta complet paralizata. Doctorii nu stiau daca va mai putea merge sau vorbi vreodata. Prietenii lui s-au adunat langa el. Eu nu am facut-o, caci eram ocupata cu propriile mele probleme. Cu o saptamana inainte de atacul cerebral al lui Ram Dass, tata– care se tinea excelent la cei 85 de ani ai sai, aratand probabil mai bine decat voi arata vreodata eu la o varsta comparabila cu a lui– s-a dus la schi, asa cum facea adeseori, dupa care s-a intors acasa, si-a mancat cina si s-a culcat langa mama, dar nu s-a mai trezit niciodata. A murit din senin, fara ca cineva sa banuiasca ceva. El a fost unul din cei 90% care nu supravietuiesc unui atac cerebral masiv.

Luni la rand, in inima mea nu a mai existat loc pentru altceva decat pentru enorma durere pe care am simtit-o in urma pierderii tatalui meu. Nu puteam nici macar suporta sa ma gandesc la Ram Dass limitat la scaunul sau cu rotile, invatand sa vorbeasca din nou si confruntandu-se cu durerea fizica si cu propriile pierderi. A venit insa un timp cand am inceput sa imi doresc cu disperare sa imi revad vechiul prieten, sperand ca avea sa imi ierte absenta.

La un an de la atacul sau cerebral, am calatorit in California ca sa il intalnesc pe„noul” Ram Dass. In timp ce treceam peste podul Golden Gate, mi-am adus aminte de momentul in care l-am intalnit pentru prima data pe Ram Dass, cand locuiam in San Francisco. Mi-am reamintit de toate experientele care m-au transformat in cea care sunt astazi si mi-am dat seama ca Ram Dass a jucat un rol important in aproape toate. Din multe puncte de vedere, imi reamintea de tatal meu: barbatul din fata cararii care indeparta crengile si stabilea ritmul de mers, fara sa se uite niciodata inapoi, presupunand ca ceilalti calatori pot si trebuie sa reuseasca sa il urmeze in propriul lor ritm. Cand aveam patru ani, tata m-a dus pe o panta de schi, mi-a orientat schiurile in jos si mi-a spus:„Urmeaza-ma!” La 19 ani, dupa ce am citit cartea Fii aici, acum, m-am trezit din nou pe un varf de munte, cu ghidul meu spiritual indepartandu-se de mine si spunandu-mi sa il urmez fara sa ma uit vreodata in urma.

Acum tata era mort, Ram Dass era tintuit intr-un scaun cu rotile, iar eu trebuia sa ma descurc singura. Am mers pe cararea ce conduce la casuta lui din Marin County, cu soarele luminos al Californiei stralucind printre frunzele stejarilor. Cand m-am apropiat, l-am vazut pe Ram Dass stand pe veranda. Era asezat pe scaunul sau cu rotile, cu bratul drept tremurand cramponat de maner si parul alb ciufulit, la fel ca al lui Einstein. S-a uitat la mine si si-a fluturat mana cea buna.

- Elizabeth, m-a strigat el fericit. Mi s-a oprit respiratia, iar ochii mi s-au umplut de lacrimi. Inima mi s-a activat instantaneu. Am simtit ca m-am intors acasa dupa un lung exil.

- Am ajuns acasa, iubitule, am glumit.

- Da, ai ajuns acasa, mi-a raspuns cu sinceritate Ram Dass. Bine ai venit acasa.

Ceea ce a urmat va ramane pentru totdeauna in constiinta mea ca unul din acele momente foarte rare din viata in care apuci intr-adevar sa te odihnesti, in care lasi jos povara luptei si traiesti o stare de bunastare care se raspandeste ca mierea prin toate cotloanele constiintei tale. Simteam ca nu am unde altundeva sa ma duc, altceva de facut, altcineva langa care sa fiu, fiind complet cantonata in momentul prezent, in aceasta zi pretioasa, impartasind aceeasi respiratie cu un prieten drag. In acea dupa-amiaza am invatat o lectie care avea sa imi serveasca pentru tot restul vietii. De-a lungul relatiei mele cu Ram Dass, am fost tot timpul constienta de cele doua laturi ale sale: invatatorul de geniu si prietenul care ma umplea de frustrare. Acum ma aflam insa in fata unui al treilea Ram Dass, mai simplu si mai maret decat ceilalti doi la un loc. Nu era pur si simplu o latura noua a aceluiasi om, ci insusi sufletul sau expus, sinele sau real, pe care i-l puteam vedea in sfarsit. Ceilalti doi Ram Dass s-au retras cu respect, ca si cum ar fi fost niste simple aparitii superficiale, respectiv ca si cum Ram Dass cel„bun” ar fi fost o stafie temporara alcatuita din daruri genetice si karma-ice, iar Ram Dass cel„rau” un om alcatuit din mecanisme de autoaparare construite si din rani vechi. Acest nou Ram Dass, versiunea lui sufleteasca, ii continea pe ceilalti doi, transformati insa intr-o fiinta integrala si luminoasa. De buna seama, acest Ram Dass a existat dintotdeauna. Nu era un simplu aspect nascut din experientele sale anterioare. Ceva s-a schimbat inclusiv in mine, permitandu-i sufletului meu sa il salute pe al lui, ca si cum amandoi am fi ajuns acasa.

In anii care au urmat aveau sa mai urmeze cu siguranta destule alte ocazii de a ne ciocni personalitatile, dar in acel moment de pe veranda, in acea lumina calda si stralucitoare a soarelui, sufletele noastre au intrat in comuniune, nu doar pentru cateva clipe, ci vreme de doua ore, timp in care ne-am tinut de maini ca doi prieteni de la scoala.

Lui Ram Dass ii era greu sa formeze fraze fluente. Cuvintele ii veneau greu pe limba, fiecare separat de cel de dinainte, ca niste ganduri solitare si goale stand singure si stingherite pe scena, in lumina reflectoarelor, dezgolite de costumele obisnuite ale limbajului. De cele mai multe ori Ram Dass se lupta sa isi gaseasca cuvinte pentru a-si exprima gandurile, dar cand si cand reusea sa formeze o fraza intreaga, rafinata si subtila, in limbajul care l-a facut faimos. La inceputul vizitei, in timp ce Ram Dass se lupta sa isi gaseasca cuvintele, completam eu spatiile goale in locul lui. Dupa un astfel de schimb ciudat de cuvinte, mi-a trantit una din replicile sale acide pentru care era vestit candva:„Vorbesc mai lent acum. De aceea, oamenii imi completeaza frazele si isi raspund singuri la propriile intrebari”.

L-am intrebat cum a fost cu atacul cerebral si ce s-a intamplat dupa. Mi-a raspuns la cateva dintre ele. Cand nu isi putea gasi cuvintele, ii terminam eu frazele, raspunzandu-mi astfel singura la intrebari. Mi se parea amuzant sa caut cuvinte pentru a completa frazele unui orator de geniu. Ma simteam o impostoare, ca si cum i-as fi furat gandurile, transformandu-le in cuvinte. Mi-a pus si el o serie de intrebari, legate de viata mea, de copii si de sotul meu. M-a complimentat in legatura cu o carte pe care tocmai o publicasem. In trecut nu ar fi facut niciodata acest lucru. M-a rugat sa ii descriu pe larg circumstantele legate de o fotografie a mea cu familia pe care i-am trimis-o de Craciun dintr-o calatorie in Irlanda.

- Aratati cu totii ca niste maimute bete, s-a distrat el. Pareti atat de fericiti.

- Ram Dass, i-am spus, cred ca atacul cerebral te-a facut mai uman, o fiinta umana mai reala, care isi afiseaza sufletul etern.

Ochii i s-au umplut de lacrimi. Mi-a strans mana in a lui.

- A fost o gratie, mi-a raspuns. Atacul cerebral este o gratie de la Dumnezeu, ce-i drept, una foarte apriga.

Am stat o vreme in tacere, digerand acele cuvinte.

- Inainte… inainte de atac, a continuat Ram Dass in limbajul lui intrerupt, inaintea– gratiei fericite… a gratiei pline de iubire… mi s-au intamplat foarte multe lucruri bune. A urmat apoi atacul… am pierdut multe… dar si foarte multa gratie… o gratie apriga.

- Inteleg, i-am raspuns. Ce anume ai pierdut? Ce ti-a luat aceasta gratie apriga?

- Egoul, mi-a raspuns Ram Dass, facand un gest de taiere a gatului. Egoul… s-a dus. Nu mai am nimic de pierdut. Cand egoul dispare, poti vedea in sfarsit cine esti cu adevarat.

Nr. de pagini: 368
Anul aparitiei: 2016