Eroul discret - Mario Vargas Llosa

Primul roman publicat de Mario Vargas Llosa dupa acordarea Premiului Nobel pentru literatura in 2010

„Un roman de mare forta, cu accente de melodrama impregnata de umor, ale carui episoade se deruleaza intr-un Peru eliberat de dictaturile militare; aici Piura si Lima, orasele predilecte ale lui Vargas Llosa, nu sunt spatii fizice, ci teritorii fictionale locuite de personaje ivite din imaginatia rodnica a scriitorului. Cu Eroul discret, romancierul revine la temele lui obsedante: iubirea, libertatea, politica. Povestea are doi protagonisti, cu doua vieti oarecum paralele, care se incruciseaza intr-o buna zi, pe neasteptate. Felícito Yanaqué si Ismael Carrera, doi barbati carora viitorul nu pare a le pregati surprize, ajung intr-un moment de cumpana al existentei. Primul se trezeste supus unui santaj caruia se hotaraste sa nu-i dea curs, ghidandu-se dupa cuvintele pe care tatal sau i le-a spus inainte de a muri:«Niciodata sa nu te lasi calcat in picioare!» Cel de-al doilea se pomeneste prins in vartejul unei bizare probleme de familie si se hotaraste sa le dea o lectie de viata fiilor lui care-i vaneaza averea. Ambii eroi sunt, fiecare in felul sau, razvratiti discreti impotriva sortii ce le pare pecetluita, sfidand conventiile claselor sociale din care fac parte. Desi nu sunt nici rebeli, nici justitiari in toata puterea cuvantului, au forta de a-si depasi conditia, de a respinge ideile de-a gata, normele de viata si idealurile celorlalti. Un roman marca Mario Vargas Llosa, scris impecabil, alert, ludic, inteligent, din galeria marilor romane care i-au adus scriitorului faima binemeritata si Premiul Nobel pentru literatura.“ (Marin MALAICU-HONDRARI)

In dimineata aceea, Felicito Yanaque, seful firmei Transportes Narihuala, iesi din casa, ca in fiecare zi de luni pana sambata, la sapte si jumatate fix, dupa ce facuse o jumatate de ora de Qigong si apoi un dus rece si isi pregatise micul dejun obis nuit: cafea cu lapte de capra, paine prajita cu unt si cu cateva picaturi de miere. Locuia in centrul orasului Piura, iar pe stra da Arequipa incepuse deja forfota matinala, trotuarele inalte erau pline de oameni care plecau la serviciu, la piata sau care-si duceau copiii la scoala. Cateva femei mai bisericoase mergeau la catedrala, pentru slujba de la opt. Vanzatorii ambulanti, stri gand din toti bojocii, imbiau cu bezele, acadele, placinte si toate dulciurile posibile, in vreme ce la colt, sub streasina casei colo niale, se instalase deja orbul Lucindo, tinand la picioare cutia pentru pomana. Totul la fel in toate zilele, dintotdeauna.

Cu o exceptie. In dimineata aceea, cineva lipise pe vechea usa de lemn, cu tinte de fier, a casei sale, langa inelul de bronz, un plic albastru pe care se putea citi, scris cu majuscule, nu mele proprietarului:"DON FELICITO YANAQUE". Din cate-si amintea, era pentru prima data cand cineva ii lasa o scrisoare asa, de parca ar fi fost o citatie sau o amenda. Firesc ar fi fost ca postasul sa strecoare plicul inauntru prin fanta de la usa. Desprinse plicul, il deschise si citi, murmurand din buze:

"Domnule Yanaque, Faptul ca firma dumneavoastra, Transportes Narihuala, o duce atat de bine e o mandrie pentru Piura si pentru

9

locuitorii sai. Dar e si un risc, pentru ca orice firma de suc ces e expusa furturilor si vandalismelor de tot felul, comise de rauvoitori, de invidiosi si de alti sarlatani, de care e plin pe aici, dupa cum stiti prea bine. Dar nu va ingrijorati. Organizatia noastra isi va da tot interesul ca atat Transportes Narihuala, cat si dumneavoastra personal si onorabila dum neavoastra familie sa fiti protejati de orice neajuns, necaz sau amenintare din partea raufacatorilor, Taxa pentru ser viciile noastre va fi de 500 de dolari pe luna (dupa cum vedeti, o nimica toata, la averea dumneavoastra). Va vom contacta in curand pentru a va preciza modalitatea de plata.

Nu mai e nevoie sa va atragem atentia asupra discretiei de care trebuie sa dati dovada. Toate acestea trebuie sa ra mana intre noi.

Dumnezeu sa va aiba in paza."

In loc de semnatura, pe scrisoare aparea un paianjen dese nat grosolan.

Don Felicite o mai citi de cateva ori. Era scrisa cu litere strambe si avea pete de cerneala. Surprins si amuzat, credea ca e vorba de o gluma de prost gust. Mototoli scrisoarea si dadu s-o arunce la cosul de gunoi din coltul strazii, de langa orbul Lucindo. Dar se razgandi si, dupa ce-o indrepta, o puse in buzunar.

Un sir de douasprezece blocuri despartea casa lui din strada Arequipa de biroul sau din bulevardul Sanchez Cerro. De data asta, nu parcurse distanta pregatindu-si in minte agenda de lucru a zilei, cum facea mereu, ci tot gandindu-se la scrisoarea cu paianjen. Oare s-o ia in serios? Sa mearga la politie? Santajistii scrisesera ca vor lua legatura cu el pentru"modalitatea de plata". Mai bine sa astepte sa-I contacteze, inainte sa se duca la politie? Poate ca nu era altceva decat farsa unui glumet care voia sa-i faca zile fripte. Si totusi, de ceva vreme, delincventa crescuse in Piura: spargeri, atacuri in plina strada, chiar si rapiri despre care se zicea ca erau co mandate de familiile de albi din El Chipe si Los Ejidos. Se simtea tulburat si nehotarat, dar de un lucru tot era sigur: in

10

nici un caz n-o sa le dea un sfant banditilor. Inca o data, ca de atatea ori, isi aminti de ce-i spusese tatal lui inainte sa moara:

"Niciodata sa nu te lasi calcat in picioare de cineva, fiule. Sfa tul asta e singura mostenire pe care ti-o pot lasa." Il ascultase, nu se lasase niciodata calcat in picioare. Si, cum avea mai bine de jumatate de secol de viata in spate, era prea tarziu sa se mai schimbe. Era atat de absorbit de ganduri, incat abia ce l-a salutat pe recitatorul Joaqufn Ramos, ca a si grabit pasul mai departe; alteori se oprea sa schimbe cateva vorbe cu boemul acela neobosit, care-si petrecuse noaptea in vreo carciuma si acum se indrepta spre casa, cu ochii sticlosi, cu eternul lui mo noclu si tarand dupa el o capra pe care o numea"gazela mea".

Cand a ajuns la sediul firmei Transportes Narihuala, deja plecasera, conform orarului, autobuzele catre Sullana, Talara, Tumbes, Chulucanas, Morrop6n, Catacaos, La Uni6n, Sechura si Bay6var, toate pline, la fel si microbuzele catre Chiclayo si camionetele spre Paita. Cativa oameni expediau colete si se interesau de orarul de dupa-amiaza al autobuzelor si micro buzelor. Secretara lui, Josefita, cea cu solduri mari, privire cocheta si bluze decoltate, ii lasase deja pe birou lista cu in talnirile de peste zi si termosul de cafea pe care il bea de di mineata pana la ora pranzului.

- Ce e, sefule? il intampina ea. Ce-i cu fata asta? Ati dor mit rau azi-noapte?

- Mici probleme, ii raspunse el, scotandu-si palaria si sa coul si punandu-le in cuier. Dupa care se aseza, dar se ridica imediat si se imbraca la loc, ca si cum si-ar fi amintit de ceva urgent.

- Ma intorc, ii zise secretarei, indreptandu-se catre usa.

Ma duc pana la comisariat sa depun o plangere.

- V-au calcat hotii? intreba Josefita privindu-l cu ochii ei mari si jucausi. Mai nou, in Piura asa ceva se intampla in fie care zi.

- Nu, nu, am sa-ti povestesc.

Cu pasi hotarati, Felicito se indrepta catre comisariat, care se afla tot pe bulevardul Sanchez Cerro, nu departe de biroul lui. Era devreme inca si caldura, suportabila, dar stia ca peste

11

o ora zona aceea plina de agentii de turism si de firme de transport o sa-nceapa sa dogoreasca, iar el o sa se-ntoarca la birou lac de transpiratie. Miguel si Tiburcio, fiii lui, ii spuse sera de nenumarate ori ca era nebunie curata sa porti sacou, vesta si palarie intr-un oras in care toti, bogati ori saraci, um blau tot anul in tricou sau in camasa cu maneca scurta. Dar, din dorinta de a avea mereu o tinuta sobra, nu se mai despar tise de toate acele articole de vestimentatie, de cand deschisese Transportes Narihuala, mandria vietii lui; fie iarna, fie vara, purta intotdeauna palarie, sac ou, vesta si o cravata cu nod mic. Era un barbat scund si foarte slab, chibzuit si muncitor, si, cat timp a trait in Yapatera, locul unde se nascuse, iar mai apoi in Chulucanas, unde facuse primii ani de scoala, niciodata nu a purtat incaltari. A inceput sa umble incaltat numai dupa ce tatal lui l-a adus la Piura. Avea cincizeci si cinci de ani si era sanatos tun, sprinten si cu putere de munca. Credea ca starea sa fizica buna avea legatura cu exercitiile matinale de Qigong, de prinse de la prietenul sau Lau, negustorul chinez, care se pra padise de ceva vreme. Era singurul sport pe care-I practicase in viata lui, in afara de mersul pe jos, daca sport li se poate spune acelor miscari pe care le facea ca in reluare si care nu-i solicitau muschii, ci erau mai degraba o modalitate diferita si inteleapta de a respira. Ajunse la comisariat incalzit si nervos. Gluma sau nu, cel care scrisese acea scrisoare il facea sa-si piarda dimineata.

Comisariatul era un cuptor incins si, cum toate ferestrele erau inchise, parea pe jumatate scufundat in intuneric. La in trare se gasea un ventilator, dar era oprit. Paznicul, un tanar imberb, il intrebase cu ce-l poate ajuta.

- Vreau sa vorbesc cu seful, ii zise Felicite, intinzandu-i cartea sa de vizita.

- Comisarul e in concediu pentru cateva zile, ii raspunse paznicul. Daca vreti, va poate primi inlocuitorul lui, sergentul Lituma.

- Atunci am sa vorbesc cu el, multumesc.

A trebuit sa astepte un sfert de ora pana cand sergentul i-a facut hatarul sa-I primeasca. Cand paznicul i-a deschis usa micutului birou, Felicito avea batista plina de sudoare, de cat

12

si-o tot trecuse peste frunte. Sergentul nu s-a ridicat sa-I sa lute. I-a intins o mana grasuta si umeda si i-a aratat scaunul liber din fata biroului. Era un barbat rotofei, aproape obez, cu o privire amabila si un inceput de gusa pe care si-o atingea cu tandrete din cand in cand. Camasa kaki, pe care-o purta des cheiata, avea urme de transpiratie la subsuoara. Pe biroul cel mic se afla un ventilator, si acesta chiar functiona. Iar Felicite se simti binecuvantat cand o adiere rece ii mangaie fata.

- Cu ce va pot ajuta, domnule Yanaque?

- Tocmai am gasit aceasta scrisoare. lipita pe usa casei

mele.

Sergentul Lituma isi puse niste ochelari care-i dadeau un aer oficial si, cu multa liniste pe chip, citi atent scrisoarea.

- Da, da, zise intr-un sfarsit, luand o expresie pe care Fe licito nu o putea descifra. Astea sunt urmarile progresului, domnule.

Vazand nelamurirea patronului, adauga, scuturand scrisoarea: - Pe cand Piura era un oras sarac, nu se petreceau astfel de lucruri. Cui i-ar fi dat atunci prin minte sa santajeze un afa cerist? Acum, cand sunt bani cu ghiotura, indivizii isi arata coltii si vor sa-si faca de cap. Ecuadorienii sunt de vina, dom nule. Fiindca nu au incredere in guvernul lor, isi iau capitalul si il investesc aici. Isi umplu buzunarele pe seama noastra, a locuitorilor din Piura.

- Asta nu ma consoleaza deloc, sergent. Ba mai mult, as cultandu-va, pare o nenorocire faptul ca acum lucrurile merg bine in Piura.

- N-am spus asta, il intrerupse calm sergentul. Doar ca in viata totul are un pret. Iar pretul progresului acesta este.

Scutura din nou scrisoarea cu paianjen si Felicite Yanaque avu impresia ca fata aceea negricioasa si grasuta isi batea joc de el. In ochii sergentului lucea o luminita galben-verzuie, ca la iguane. De undeva din comisariat, se auzi o voce tipand:

"Cele mai tari funduri din Peru sunt aici, in Piura! Semnez, da-te-n ma-ta!" Sergentul zambi si isi duse un deget la tam pla. Felicito, serios, simtea cum il cuprinde claustrofobia. Aproape ca nu era spatiu suficient pentru amandoi in biroul

13

acela plin de panouri cu anunturi, plangeri, fotografii si taie turi din ziare. Mirosea a transpiratie si a batranete.

- Nememicul care a scris asta se pricepe la ortografie, zise sergentul, uitandu-se din nou peste scrisoare. Eu, cel putin, nu-i gasesc nici o greseala de gramatica.

Felicite simti ca-i fierbe sangele.

- Nu ma pricep la gramatica si nu cred ca asta conteaza foarte mult, murmura el, pe un ton usor iritat. Ce credeti c-o sa se-ntample?

- Deocamdata, nimic, raspunse linistit sergentul. Am sa va iau datele, pentru orice eventualitate. S-ar putea ca lucru rile sa se opreasca la aceasta scrisoare. Poate ca e vorba de ci neva care nu va vede cu ochi buni si vrea sa va scoata din minti. Sau s-ar putea sa fie ceva serios. Aici scrie ca o sa va contacteze pentru plata. Daca o s-o faca, reveniti la noi si atunci o sa mai vedem.

- S-ar parea ca dumneavoastra nu prea dati importanta problemei, zise Felicito.

- Deocamdata, chiar nu are importanta, zise sergentul, ridicand din umeri. Asta nu-i altceva decat o bucata de hartie mototolita, domnule Yanaque. Ar putea fi vorba de o gluma proasta. Dar daca lucrurile o sa devina serioase, va asigur ca politia o sa actioneze. In sfarsit, la munca acum.

Apoi, Felicito zabovi dictand datele personale si ale firmei.

Sergentul Lituma le scria intr-un caiet cu coperti verzi, folo sindu-se de un ciot de creion pe care din cand in cand il ume zea pe limba. Patronul, tot mai descurajat, raspundea la intrebari, care i se pareau inutile. Depunerea acelei plangeri era o pierdere de vreme. Politaiul asta nu avea sa faca nimic. Si nu zicea oare toata lumea ca politia e cea mai corupta din tre toate institutiile publice? Poate ca scrisoarea cu paianjen iesise chiar din vizuina asta fetida. Cand Lituma ii spuse ca scrisoarea trebuie sa ramana proba la politie, Felicite tresari.

- Vreau sa fac o copie dupa scrisoare.

- Nu avem xerox, zise sergentul, aratandu-i din priviri

austeritatea franciscana a locului. Dar prin preajma sunt mai multe firme care fac fotocopii. Mergeti sa rezolvati, si va-ntoar ceti dupa aceea, domnule. Va astept.

14

Felicite iesi in bulevardul Sanchez Cerro si langa piata de alimente gasi ceea ce cauta. A trebuit sa astepte destul de mult pana cand niste ingineri au facut copii dupa un dosar de pla nuri si, tot asteptand, i-a pierit cheful sa mai raspunda la alte intrebari ale sergentului. Asa ca i-a lasat tanarului paznic o copie dupa scrisoare si, in loc sa se intoarca la birou, s-a hota rat sa se piarda in centrul orasului, acolo unde era plin de oameni, de claxoane, de caldura, de tipete, de mototaxiuri, de masini si de carucioare zgomotoase. Traversa bulevardul Grau, trecu pe la umbra tamarinilor din Piata Armelor si, rezistand tentatiei de a intra la El Chalan ca sa-si ia o inghetata de fructe, se indrepta catre vechiul cartier Carnal, cartierul adolescentei lui, la Gallinacera, langa rau. Se ruga ca Adelaida sa fie la pra valioara ei. I-ar face bine sa discute cu ea. L-ar incuraja si poate ca, fiind clarvazatoare, o sa-i dea si un sfat bun. Caldura devenea deja insuportabila si inca nu era nici zece. Simtea sudoarea de pe frunte si i se parea ca poarta o plita incinsa pe ceafa. Inainta sprinten, cu pasi mici si repezi, ciocnindu-se de oamenii de pe trotuarele inguste mirosind a urina si prajeala. Dintr-un radio dat la maximum se auzea o piesa de Merecumbe.

Felicite isi spunea uneori, si le spusese si sotiei, Gertrudis, si copiilor, ca Dumnezeu, ca sa-i recompenseze eforturile si sa crificiile facute de-a lungul vietii, ii scosese in cale doi oameni: pe Lau si pe clarvazatoarea Adelaida. Fara ei, afacerile nu i-ar fi mers bine niciodata, nici nu si-ar fi deschis firma de trans port, nici nu si-ar fi intemeiat o familie onorabila, nici nu ar fi avut o sanatate de fier. Nu avea multi prieteni. De cand Lau ajunsese pe lumea cealalta din cauza unei infectii intestinale, doar Adelaida ii mai ramasese. Din fericire, era acolo, rasfoind o revista, langa tejgheaua din mica ei dugheana cu ierburi, icoane si tot felul de cusaturi si maruntisuri.

- Buna, Adelaida, ii zise, intinzandu-i mana. Bate cinci.

Ce bine ca te vad.

Era o mulatra fara varsta, scunda, cu fundul si cu sanii mari, cu parul lung si cret jucandu-i pe umeri, infasurata mereu intr-o tunica maro-deschis, care ii ajungea pana la glezne, si obisnuia sa umble desculta prin dugheana ei cu lut pe jos.

15

Avea niste ochi imensi, cu care mai degraba parea sa ciopleas ca decat sa priveasca, imblanziti totusi de o expresie placuta, ce te facea sa ai incredere in ea.

- Daca ai venit la mine inseamna ca ti s-a intamplat ceva rau, sau urmeaza sa ti se intample, zise Adelaida zambind si batandu-l cu palma peste spate. Deci care-i problema, Felicito?

El ii intinse scrisoarea:

- Am gasit-o la usa, azi-dimineata. Nu stiu ce sa fac. Am depus o plangere la politie, dar cred ca va fi degeaba. Polita iul care m-a primit nu m-a bagat prea mult in seama.

Adelaida pipai scrisoarea si o mirosi, inspirand adanc, ca si cum ar fi fost vorba de un parfum. Apoi duse scrisoarea la buze si Felicite avu impresia ca o atinse cu ele.

- Citeste-mi-o, Felicito, ii zise, inapoindu-i plicul. Se vede de la o posta ca nu e o scrisoare de dragoste.

Adelaida asculta cu mare atentie in timp ce Felicite citea.

Iar la sfarsit lua o expresie comica si desfacu bratele: - Ce-ai vrea sa-ti spun, dragutule?

- Vreau sa-mi spui daca e ceva serios, Adelaida. Daca tre-

buie sa-mi fac probleme. Sau daca e o simpla farsa, de exem plu. Lamureste-ma, te rog.

Clarvazatoarea izbucni intr-un hohot de ras care-i scutura tot trupul ei durduliu ascuns sub tunica.

- Nu sunt Dumnezeu ca sa stiu astfel de lucruri, a zis, dand din umeri si frecandu-si mainile.

- Nu ai nici o presimtire, Adelaida? De douazeci si cinci de ani de cand te cunosc, niciodata nu mi-ai dat vreun sfat gresit. Numai sfaturi bune. Fara tine, nu stiu ce s-ar fi ales de viata mea. Acum nu poti sa-mi dai nici un sfat?

- Nu, dragutule, nici unul, raspunse Adelaida, prefacan du-se intristata. Nu am nici o vedenie. Imi pare rau, Felicito. - Asta e, zise el, scotandu-si portofelul. Cand nu e, nu e.

- De ce sa ma platesti daca nu te-am putut sfatui? pro-

testa Adelaida, dar, la insistentele lui Felicite, puse pana la urma in buzunar bancnota de douazeci de soles.

- Pot sa ma asez putin aici, la umbra? Am obosit cu toata umblatura asta, Adelaida.



Pagini: 336
An aparitie: 2013
Format: 13x20 cm
Autor: Mario Vargas Llosa
Traducere si note: Marin Malaicu-Hondrari