Lumea credintei - martie 2017

DITORIAL – LIDIA STANILOAE

Am vorbit cu ea si cu Dumitras, de la Anul Nou incoace, de foarte multe ori. Iar in ultimul timp, zilnic. Am plans cand aceasta femeie puternica mi‑a spus, cu glas stins, scazut de suferinta, ca vrea cu orice pret ACA‑SA. Adica in tara. Lidia si Dumitras locuiau la Freiburg, in Germania. Calatoria se anunta lunga, complicata, cu riscuri enorme. Decizia insa era luata. Lidia nu folosea cuvinte mari. Ca om de stiinta, avea proprietatea termenilor, iar ca fiica a marelui teolog, stia forta cuvintelor. Le stia energia, determinarea. Intelegeam, la randul meu, ca lucrurile trebuiau implinite intocmai. Asta ma si speria.

Inca mult mai tensionat de situatie era Dumitras. Bietul de el dormea pe apucate cateva ore pe noapte, lucra ceva la serviciu (fusese de curand avansat in ierarhie, ceea ce in Germania, la prestigioasa editura unde lucra, e un semn de mare incredere, care trebuie luat foarte in serios), apoi dadea fuga acasa, sa stea cu ea, sa o ingrijeasca. Ultima luna de suferinta i‑a adus si o forma de imobilizare, boala atacand nemilos, cu dureri insuportabile, functia locomotoare. A fost si internata la un spital german, insa lucrurile nu au mers tocmai bine. Ingrijirea nu a fost pe masura, de aceea hotararea de a veni si de a se interna in Romania, la un centru apartinand Bisericii Ortodoxe, era cea mai buna varianta. Dupa discutii interminabile, dupa fel de fel de telefoane la companii private in cautarea unei ambulante sau chiar un avion medicalizat, care sa faca acest transport dificil, solutia a aparut abia joi, insa vineri dimineata, pe cand masina gonea deja pe autostrazile de langa Viena, Lidia a trecut la Domnul. Era ziua de 17 februarie, ora opt fara douazeci…

Eu am primit vestea fiind la Oradea, insa durerea nu are margini, nici frontiere. Imi parea rau de ea, imi parea rau de Dumitras, imi parea rau ca nu am apucat sa‑i dau imbratisarea cea de pe urma.

Pe tatal ei, pe parintele Dumitru Staniloae, l‑am mai prins in viata in exact ultimele sale zile, eu ducandu‑l la spital cu masina Fundatiei Anastasia; apoi, pe drumul spre cimitirul Cernicai – alaturi de Sorin Dumitrescu –, in masina au urcat si ei doi: Lidia cu Dumitras. Asa i‑am cunoscut prima oara, insa mi s‑a parut ca‑i stiu dintotdeauna. Inseparabili, vesnic de acord unul cu altul, atenti unul la celalalt, fiecare purta ceva distinct din nobletea spirituala a stirpei Staniloae.

La ani buni de zile dupa acest moment, ne aminteam cu umor (umorul a definit‑o pe aceasta nobila femeie) despre secventele acelei neuitate „curse” prin oras, cu irealul morman de coroane de pe masina mortuara care mai zburau pe la curbele stranse, de claxoanele care au ridicat linistea Bucurestiului in acel octombrie 1993, dar ne aminteam totodata cu emotie si de sutele si miile de tineri care fugeau pe la raspantii dupa cortegiul funerar…

Lidia Staniloae era tot timpul vesela, sau cel putin tonusul ei asa arata. Si asta chiar in momentele de gravitate ale unei discutii care viza fie credinta romanilor, fie identitatea celor din diaspora sau chiar situatia politica din Romania, de‑a lungul timpului. Veselia aceasta avea darul de a nu te incarca peste masura cu problemele ei sau cu o analiza ale carei concluzii nu erau dintre cele mai optimiste. Acest fapt trada o mare delicatete sufleteasca, o purtare nobila fata de celalalt, un fel de asumare senina a solitudinii in suferinta, pe care un om cu adevarat educat o practica in mod natural.

Am avut multe momente fericite alaturi de ei. De fiecare data cand veneau in tara ne vedeam: fie in apartamentul lor modest (unde se bea cea mai buna cafea la ibric din Bucuresti), fie la masa, undeva la restaurant (musai trebuiau sa fie prezenti micii in lista de bucate), fie la lansari de carte – unde am avut si onoarea de a‑i prezenta ultimul volum (La bursa adevarului), fie pur si simplu la un interviu pentru Lumea Credintei. Aici se cuvine sa‑i aduc multumiri – cu plecaciune, chiar. De ce? Deoarece intr‑un moment de mare cumpana a editurii, acum multa vreme, a fost persoana care, total dezinteresata, mi‑a intins o mana de ajutor. Ferma, clara, fara echivoc. Astfel pot spune ca cei doi, Lidia si Dumitras Staniloae, sunt ctitori ai editurii Lumea Credintei – un fapt pe care nu am vrut sa‑l fac public din decenta pentru contemporaneitatea noastra, dar care acum trebuie rostit ca atare. Ne tragem seva din os spiritual aristocratic, din ADN ‑ul carturaresc Staniloae, ceea ce ne innobileaza munca si ne intregeste menirea!

Alt lucru care ne‑a legat a fost suferinta Mariei, copilul nostru. Lidia, draga de ea, nu mai contenea cu telefoanele si mesajele, cu dorinta de a ne ajuta acolo, la un spital din Germania. Cum sa nu te cutremuri cand simti atata solidaritate, atata empatie venita de la o persoana de exceptie?! Cum sa ti se mai para atat de grea crucea ta cand vezi sutele, miile de maini care se intind sa ti‑o poarte mai departe? Iar intre aceste maini sunt unele care apartin unor oameni de exceptie, care isi lasa fie confortul, fie problemele proprii ori pur si simplu renunta la timpul lor pretios pentru a se „incarca” cu saricile tale… Doamne, mare esti prin acesti iubiti ai Tai!

Ultimele zile au fost angoasante. Telefoanele la care vorbeam cu Dumitras tradau o stare de spirit foarte incordata. Nu stiam cat va mai rezista Lidia in lupta cu moartea. Nu stiam daca va putea duce drumul de 30 de ore spre tara. Un singur lucru stiam: ca trebuie sa se intoarca in pamantul tarii sale, sa se alature neamului ei celui adormit in glia strabuna, in ostrovul de la Cernica – adevarata rampa de lansare catre eternitate. Si iata ca Dumnezeu a randuit sa‑si dea ultima suflare in tara de adoptie, iar trupul sa se redea firii in lut romanesc. Patriarhia s‑a ocupat de toate cele cuvenite priveghiului si inhumarii, urmand ca sicriul sa ajunga cu avionul in tara. Aici as vrea sa deschid inca o paranteza si sa spun ca una dintre marile mangaieri ale Lidiei Staniloae a fost relatia cu Parintele Patriarh Daniel. Mai ales in anii din urma, Intaistatatorul Bisericii Ortodoxe Romane – el insusi ucenic al marelui teolog – a aratat fata de opera si memoria parintelui o deosebita grija. O grija cum numai un Patriarh o poate avea si o poate manifesta ca atare… Iar Lidia si Dumitras Staniloae erau deja considerati aproape intimi ai Palatului de pe Colina Bucuriei. Nu era vizita in Romania in timpul careia sa nu primeasca o invitatie „sus”, in Deal, dublata de interviurile celor de la centrul de presa Basilica sau de contactele cu lucratorii de la editura Patriarhiei. Zeci de simpozioane ale Bisericii Ortodoxe s‑au bucurat de prezenta Lidiei, iar duhul parintelui a vibrat amplu, fara rest, prin glasul unicei sale fiice. Si asta nu e putin lucru…

Odata mi‑a spus sa ma adresez simplu, sa‑i zic pe nume: Lidia. Am ezitat, bineinteles. Si n‑am dat curs invitatiei. Acum pot sa ii spun si sa ii scriu direct, pe nume. Caci numele ei se sopteste deja sus, in ceruri. Numai acolo exista adevarata intimitate, debarasata de formele de protocol si politeturi omenesti. Ramas bun, draga Lidia! Ingerii sa te vegheze, parintii tai sa te imbratiseze, iar cei care te‑au cunoscut sa‑si aminteasca de tine. Eu deja o fac, stanjenit de marea prietenie pe care mi‑ai aratat‑o. Oare de ce…?

Razvan BUCUROIU

REVIEW-URI