Nichifor Crainic - Zile albe, zile negre. Memorii

„Sentimentul care ma stapaneste in aceasta clipa sarbatoreasca e recunostinta calda fata de Domniile-Voastre care, alegandu-ma membru al Academiei Romane, mi-ati poleit numele cu suprema distinctie la care poate sa ajunga in tara noastra un manuitor de cuvinte... Cazul meu e acesta din urma. Copil desfacut nici eu nu stiu cum din cea mai anonima umilinta rurala, intrand in alta lume, unde nu puteam sa am nici rude si nici ocrotitori, umbra de gand nu m-a ispitit vreodata ca voi ajunge umar la umar cu savantii, cu eruditii si cu plasmuitorii de vraji olimpice ai Romaniei.

Socotindu-mi viata traita, am certitudinea ca mana nevazuta a Celui de Sus ne poarta de la marginea de jos la marginea cealalta a existentei, de la umilinta la faima si de la faima la umilinta, ca sa se incredinteze in ce masura ii semanam sau nu, - fiindca ne-a zidit dupa chipul sau pentru bucuria de a-i fi asemenea”.
(Acad. Nichifor Crainic, in discursul de receptie de la Academia Romana, Elogiul lui Octavian Goga, rostit in 22 mai 1940 in sedinta solemna)

„M-am ridicat dintr-o saracie lucie, insufletit de tatal meu fara carte, care m-a voit ca si invatatorul genial pe care l-am avut in sat. Ceea ce am luat din casa parinteasca pentru formatia ulterioara este emotia de copil cand bunica dupa tata ma trimitea pe lunca Neajlovului sa culeg ghiocei si Floarea Pastelui, mergand dus de mana ei, sa le depunem pe masa sfanta in Vinerea Mare si sa ne dam amandoi. Apoi, in aceeasi noapte a marii dureri mergeam cu mama la morminte, si auzeam jelania sfasietoare evocand sufletele mortilor in cimitirul instelat de lumanari. Traiam emotii covarsitoare. De la tata mi-a ramas prima educatie literara, cand ma lua pe genunchi, spunandu-mi baladele haiducesti ale Munteniei in lupta cu turcii.
Daca as fi ramas in sat, sigur as fi fost poet popular. Inca din scoala primara versificam.
Cum m-am ridicat apoi? Numai prin puterile mele proprii si printr-o incredere spontana in ajutorul Celui de Sus, caci altul n-am avut.” (Nichifor Crainic)

Academicianul IOAN NICHIFOR CRAINIC (n. 22 dec. 1889, Bulbucata, Vlasca, azi jud. Giurgiu; d. 20-21 aug. 1972, Mogosoaia, Bucuresti-Ilfov)– poet, profesor de teologie mistica, publicist tangential politic, ziarist (1916-1918„Neamul Romanesc”; 1918-1920„Dacia” ; 1924-1926„Cuvantul”; 1926-1928„Rampa”; 1928-1929„Curentul”; 1932-1933 a condus ziarul„Calendarul”; 1936-1938„Sfarma-Piatra”; 1938„Porunca Vremii”); animator cultural (1926-1944 a condus Revista literara si artistica„Gandirea”, unde a grupat scriitori de seama ai tarii), scriitor crestin ortodox militant, om politic. Distinctii: academician (membru titular din 21 mai 1940); Doctor Honoris Causa al Universitatii din Viena (5 nov. 1940); Premiul National de Poezie (1928). Studii: 5 clase primare in comuna natala; 1904-1912 Seminarul Central din Bucuresti; 1912-1916 Facultatea de Teologie din Bucuresti; 1920-1922 Filosofia la Universitatea din Viena (neterminata). Activitati: 1912-1916 Functionar la Casa Corpului Didactic; 1916-1918 Soldat sanitar in Primul Razboi Mondial; 1923-1926 Director al sectiei culturale la Fundatia Principele Carol; 1926-1932 Profesor la Facultatea de Teologie din Chisinau; 1932-1944 Profesor la Facultatea de Teologie din Bucuresti; 1940 Presedinte al Radiodifuziunii Romane; 1942-1944 Presedinte al Societatii Cinematografice„Filmul romanesc”; Demnitati politice: 1926-1927 Secretar General al Ministerului Cultelor si Artelor; 1929 Deputat independent de Vlasca; 1940 Ministru al Propagandei in Guvernul Gigurtu; 1941 Ministru al Propagandei in guvernul Ion Antonescu. Carti de poezie: 1906 - a publicat versuri inca din clasa a III-a de seminar in diverse reviste literare; 1916„Sesuri natale”; 1920„Darurile Pamantului”; 1921„Privelisti fugare”; 1925„Cantecele patriei”; 1932„Tara de peste veac”; postum, 1990„Soim peste prapastie”, versuri create in temnitele Aiudului, unde a fost inchis 15 ani de catre„apostolii urii” ai comunismului:„Duminica dimineata, nu terciul era asteptat, ci predica lui Nichifor Crainic, spusa in soapta sa nu auda gardianul... Poeziile lor au suplinit antibioticele, vitaminele, poeziile lor ne-au tinut de foame” (Nicolae Enescu, Memoria lacrimei)

Manuscrisul acestor memorii– o capodopera a genului memorialistic-, scrise in anii 1945-1946, cand Nichifor Crainic a fost sub masca-pribeag in tara sa (se ascundea de autoritatile prosovietice la Manastirea Sambata de Sus– protejat de staretul Arsenie Boca - si prin satele ardelene), a fost salvat si pastrat cu grija de catre Parintele Arsenie Boca (1910-1989), intr-o perioada (1947-1962) cand puteai fi trimis in temnita sau la Canalul Dunare-Marea Neagra daca detineai scrieri de-ale lui Nichifor Crainic. De exemplu, ginerele lui Crainic, Alexandru Cojan, a fost trimis in temnita (1951) pentru detinere de publicatii interzise, adica pentru manuscrisele si cartile lui Crainic. Chiar si dupa 1964, Securitatea le deschidea dosare de urmarire informativa celor care vorbeau pozitiv despre Nichifor Crainic. Asa i s-a intamplat arhimandritului Paulin Lecca, fost student de-al lui Crainic, caruia i s-a deschis dosar de urmarire de catre Securitate, in 1971, doar pentru ca intr-o discutie l-a elogiat pe fostul sau profesor de teologie mistica, Nichifor Crainic.

Nr. de pagini: 448
Anul aparitiei: 2015