Satul romanesc. Izvor de spiritualitate si cultura populara

Fascinat de statornicia si continuitatea romanilor in spatiul dintre Carpati, Dunare si Marea Neagra, renumitul istoric medievist Ferdinand Lot, profesor la Sorbona, numea poporul roman „o enigma si un miracol istoric”, sintagma care devenea titlul lucrarii pe care Gheorghe I. Bratianu o publica in 1940, la Bucuresti, ca reactie la afirmatia plina de uimire a profesorului sau. Chiar daca nu reusea sa explice in totalitate aceasta enigma, Gheorghe Bratianu facea trimitere la acea caracteristica a poporului roman de a fi legat – desi supus uneori unor stapanitori vremelnici – de pamant. Este vorba despre acea impamantenire a tuturor elementelor traitoare aici, adica despre integrarea lor organica in mediul natural, a carui vatra a fost dintotdeauna satul.

In acest sens trebuie intelese si cuvintele lui Lucian Blaga, care considera satul ca fiind „unanimul nostru inaintas fara de nume”. Cheia dainuirii poporului roman in istorie a fost deci statornicia intr-un teritoriu care il lega intim pe om cu natura, cu inaintasii si, evident, cu Dumnezeu. Prin asezarea sa in jurul bisericii si al cimitirului, satul traseaza coordonatele acestei legaturi. Satul este spatiul in care omul isi poate indeplini mai usor menirea sa, aceea de a se sfinti pe sine si a sfinti creatia. Aici, el se simte in comuniune cu natura, care i-a fost data pentru a o pazi si a o lucra si care ii ofera, ca rasplata, roadele ei pentru traiul de zi cu zi.

Linistea satului ii da taranului ragazul de a sta de vorba cu Dumnezeu si de a-I simti prezenta in creatia Sa. Cultivarea pamantului este lucrarea sa fundamentala, care ii asigura existenta si, ca urmare, el face din aceasta centrul vietuirii sale. El isi incepe lucrul cu rugaciune si il sfarseste cu rugaciune, cerand lui Dumnezeu sa-l intareasca in aceasta lucrare si multumind, mai apoi, pentru bunurile pe care le-a capatat. Taranul intelege si transpune cel mai bine in fapta legatura dintre munca depusa si roadele primite. El stie ca cel care „nu vrea sa lucreze, acela nici sa nu manance” (2 Tesaloniceni 3, 10), stie ca pamantul ii ofera tot ceea ce are nevoie pentru existenta sa si ca munceste pentru a trai, si nu invers. El stie insa, la fel de bine, ca painea „cea de toate zilele”, pe care o lucreaza cu mainile sale trudite, este darul pe care el il aduce lui Dumnezeu si care, prin binecuvantarea preotului, devine painea cea „spre fiinta” care il hraneste nu doar trupeste, ci si duhovniceste.

Satul arhaic apare ca un univers in sine, acelasi in timp si spatiu, un univers in care fiecare are sentimentul apartenentei la acel loc, al identitatii si al comuniunii cu ceilalti. Spre deosebire de oras, unde sentimentul instrainarii si al solitudinii se resimte tot mai acut, la tara satul intreg este implicat in viata comunitatii. Orice fapt care se petrece devine un eveniment comun, de la nastere si pana la moarte, taranul impartasind cu ceilalti si binele, si raul. Tot ce se intampla il pune in legatura cu semenii sai, intr-o solidaritate care izvoraste din adancul fiintei sale, cu mosii si stramosii care odihnesc sub cruce, din a caror jertfa isi trage seva existentei, dar, totodata, si cu generatiile viitoare, prin nasterea si cresterea copiilor in spiritul valorilor traditionale, totul intr-un spatiu proiectat parca in vesnicie.

Aceasta constiinta a apartenentei la o comunitate bazata pe valori spirituale si materiale comune s-a nascut si s-a consolidat de-a lungul timpului, exprimand un mod specific de intelegere a vietii, a locului si rostului fiecarui om pe pamant. Aceasta constiinta l-a facut pe taran sa cultive virtuti care stau la baza devenirii noastre ca popor: harnicia, jertfelnicia, ospitalitatea.

Pe de alta parte, mostenirea culturala pe care satul traditional romanesc a oferit-o este inestimabila. De la creatiile folclorice si jocurile populare, de la arta mestesugareasca si portul national, pana la datinile si obiceiurile specifice fiecarei zone, satul a fost o permanenta sursa pentru patrimoniul cultural romanesc. Redescoperirea acestor traditii romanesti – uitate, din pacate, in anumite locuri – este vitala pentru pastrarea si promovarea identitatii culturale a satului romanesc. Lucrul acesta este posibil numai prin constientizarea valorii acestui tezaur cultural si, mai ales, prin educarea tinerilor in cunoasterea si transmiterea lui din generatie in generatie.

Astazi, configuratia satului romanesc s-a schimbat. Vatra, portul, mestesugurile, chiar pastoritul si agricultura au devenit elemente ale unei lumi care mai poate fi reconstruita doar din amintiri. Satul este, cum afirma Preafericitul Parinte Patriarh Daniel, „rastignit intre idealizare nostalgica si abandonare practica, intre identitate traditionala si supravietuire precara”. Situatia grea prin care au trecut taranii in perioada comunista, supusi in mod fortat procesului de colectivizare, industrializare si urbanizare, si-a pus amprenta asupra fizionomiei satului romanesc. La aceasta s-a adaugat, dupa 1989, fenomenul continuu de depopulare a satelor, prin plecarea tinerilor la oras sau in strainatate, ceea ce a provocat imbatranirea satului, dar, mai ales, aparitia unui sentiment de instrainare si dezradacinare, conducand treptat la slabirea identitatii si demnitatii taranului roman.

Desemnand anul 2019 ca An omagial al satului romanesc (al preotilor, invatatorilor si primarilor gospodari), Biserica Ortodoxa Romana isi arata interesul fata de acest spatiu care a dat poporului roman dimensiunea civilizatiei umane, asa cum Biserica i-a dat dimensiunea sacrului. Biserica, scoala si comunitatea (ca familie extinsa) sunt stalpii pe care se cladesc nu doar caractere frumoase, ci si natiuni puternice si durabile. Preotul, invatatorul si primarul au constituit dintotdeauna principalii factori de coeziune intr-o comunitate. La sat, preotul a fost, de multe ori, cel care si-a asumat intreaga responsabilitate a indrumarii semenilor, fiindu-le atat parinte duhovnicesc, cat si dascal si chiar delegat al lor in fata autoritatilor. Astazi, colaborarea dintre acesti reprezentanti ai societatii este vitala, mai ales la sat, unde insasi fiintarea acestuia este pusa in pericol. Se constata ca acolo unde preotul, invatatorul si primarul conlucreaza, se pot infaptui lucruri frumoase pentru comunitate.

In pofida prefacerilor multiple pe care le-a suferit satul romanesc, exista totusi speranta pentru salvarea lui, daca toti cei cointeresati se implica in mod concret nu numai in asigurarea unei baze materiale necesare traiului unei comunitati, ci, mai ales, in crearea unui mediu spiritual sanatos, in care grija fata de natura, relatiile interumane si, mai ales, legatura omului cu Dumnezeu sa poata fi repuse pe temeliile de odinioara.

Ceea ce ne da incredere este implicarea activa a multor slujitori ai Bisericii – care impartasesc aceeasi soarta cu pastoritii lor – in depasirea acestor neajunsuri. Incurajatoare este si reactia unor factori de decizie care inteleg importanta satului romanesc si necesitatea salvarii lui.

Lucrarea de fata este o pledoarie in favoarea satului traditional, factor generator al identitatii romanesti si purtator al etosului spiritual si cultural al poporului roman, dar si un apel la actiune sustinuta si responsabila pentru recladirea satului romanesc si transmiterea patrimoniului sau inestimabil. Avem speranta ca toti cei care iubesc satul – fie ca este vorba despre cei care traiesc la tara, care s-au nascut si au familii acolo sau cei care, pur si simplu, il poarta in inima – vor conlucra pentru renasterea acestui spatiu purtator de forta innoitoare.

Numar pagini: 144
Format: 18x25
Anul aparitiei: 2019

REVIEW-URI