Sever Negrescu, Suferinte in Biserica

Un tavalug globalizant se asterne peste tari si oameni, in Londra a fost inaugurata prima biserica pentru atei, dar si in Bucuresti se aplauda la inmormantari si se huiduie la nunti. Tinerii care inainte plimbau oi si capre, ori duceau vacile la pascut, poarta acum in lesa caini de companie, un elev de seminar ce aratase la examenul de admitere„smerenie, plecaciune, zdrobire de inima” este exmatriculat in anul II pentru ca a furat din mall. Ne laudam in schimb ca avem cel mai mare drapel din lume, uitand ca mandria e pacat si doar Crucea„este drapelul crestinului”, doar ea„ne inradacineaza in cer”. In acest haos cotidian, Biserica este si ea tinta„rautatilor, amagirilor, nonculturii”. Cei care o ataca se pozitioneaza, de regula, in exteriorul acesteia, sunt oameni care nu sau spovedit si nu sau impartasit niciodata, dar se intampla sa abata din cale si apropiati sau persoane din interior.

„Un istoric se arata mirat de ce, atunci cand erau demolate bisericile din Bucuresti, Biserica tacea! Cred ca si Dumnezeu nu zice nimic in fata dracului. Tace! Dar tacerea lui Dumnezeu este altceva decat vorbirea lumii. Dumnezeu tace in istoria lumii, Biserica lui Dumnezeu a tacut in istoria Romaniei. Dumnezeu vorbeste in Istoria Mantuirii prin Sfanta Liturghie”. Sever Negrescu nu este insa un avocat habotnic pentru tot ce se intampla in institutia Bisericii si nu se sfieste sa critice unele metehne, intre care„vorba dezlanata” ori„punerea nadejdii in bani”.„Este trist ca Biserica sa liciteze cele sfinte, icoane, biblii, cruci, chiar daca scopul este caritabil”,„Este trist sa vezi aruncanduse crucea in ape”,„Crucea nu trebuie aruncata, nu poate fi aruncata”, semnaleaza autorul accentuarea unui mercantilism ori amestecul excesiv al Bisericii in cele ale lumii. Sunt„fapte si acte bisericesti care nu au ce cauta in folclor”,„Biserica nu este o institutie furnizoare de informatii. Ea trebuie sa furnizeze taina, mantuire”, considera parintele, atragand atentia ca„Biserica trebuie sa fie altfel decat societatea” si ca se cuvine sa„pastreze ceea ce este al ei”, in caz contrar,„fara grija pentru cele sfinte ajungem sa vorbim despre o Bisericamuzeu, o biserica moarta, fara speranta Invierii”.

Parintele Sever configureaza cu tristete (o tristete blanda, precum aceea produsa de constatarea ca unele drumuri vechi spre Manastirea„Sfanta Ana” sunt inchise acum de maracini), prin intermediul unor intamplari marunte ori al altora mai grave, din realitatea imediata sau din spatiul public, o lume care„sa schimbat partial si sa stricat de tot”, un Turn Babel social, in care„stam drepti in fata nulitatilor, ipocriziilor”, o actualitate nauca, lipsita de reperele de altadata, o graba a lumii pe cararile pierzaniei.„Este prea tarziu sa mai facem ceva?”, se intreaba si ne intreaba, amintindune ca e bine sa ne raportam„nu la trecut, nu la prezent, nu la viitor, ci la«timpul vesnic», iar„cea mai puternica rezistenta a omului in fata murdariilor acestei vieti a fost totdeauna comunicarea cu Dumnezeu”. Intoarcerea la spovedanie, la impartasanie, la demnitatea rugaciunii, la acel ragaz al singuratatii in care omul cauta„potrivirea cu Dumnezeu”, la smerenie– aceasta este calea pe care Sever Negrescu ne conduce discret, ajutanduse uneori de cuvintele parintelui Staniloae, ale Sfantului Simeon Noul Teolog, ale Sfantului Ioan Gura de Aur, ale Sfantului Grigorie de Nazianz, ale Avvei Arsenie ori ale parintelui Anania, cuvinte completate de cele venind dinspre cultura, dinspre sensibilitatea poeziei si luciditatea prozei, apartinand lui Marin Sorescu, Nichita Stanescu, Lucian Boia, Nicolae Jinga, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Constantin Abaluta, Lev Tolstoi, F. M. Dostoievski, Soljenitin, Herman Hesse, Oscar Wilde, Van Gogh.

Unei lumi grabite, arogante, cu oameni dornici de marire, parintele Sever ii contrapune insa– si in asta vad meritul si greutatea acestor povesti  o alta: a oamenilor simpli, nevoiasi, dar care isi pastreaza curatenia sufletului si credinta, raspunzand prin insasi modul lor de viata intrebarii persistente a lui Marin Preda:„Si cu Dumnezeu ce faci?”„Nu doar haina il face pe om, ci mai ales credinta”, afirma autorul cartii, iar vorbele necizelate ale lui Winnetou Craciun:„E ceva, e ceva colo Sus!” cantaresc, poate, in balanta mantuirii, mai mult decat un eseu sofisticat. Increderea acestui Winnetou de Eselnita ca pericolul Apocalipsei nu e imediat:„pana ajunge la noi mai dureaza. O ia si ea de la capatul lumii”, e reconfortanta, asa cum sunt si celelalte portrete pe care Sever Negrescu le face in tuse rapide, dar ferme: Mos Ion, strabunicul gimnastei Lavinia Milosovici, ajuns la 95 de ani; muma Chiva, bunica Parohiei, care a fost in America; nea Tudorica, enoriasul de nota 10, care sia facut casa de piatra, in munte–„Toamna, vine o ursoaica sisi impart fructele. Jumatate sunt ale ursoaicei si ale puilor ei, jumatate ale lui nea Tudorica”; Nicolae, micul Zaheu, pruncul in care se ascunde„rugaciunea, lumina, Dumnezeu, dar niciodata intunericul contrar firii”. Toate aceste personaje, si altele fara nume, fac parte din viata de zi cu zi a Bisericii dintrun colt de lume si sunt pastorite cu dragoste de un om care isi poarta cu sine varstele: copilul care intrebat ce vrea sa se faca in viata, raspunde fara echivoc: inger, si care isi priveste bunicul murind:„Uitati cum ma duc la Dumnezeu”; tanarul care facea semn cand de pe o parte de drum, cand de pe cealalta, masinilor rare ce treceau prin Vanju Mare, nascand nedumerirea unui paznicmartor:„Dumneata, nu te supara, unde vrei sa mergi?”; maturul care stie prea bine ca„Harul lui Dumnezeu nu inseamna tacere si uitare”, ca„in afara Invierii totul este suferinta in Biserica” si ca„preotia nu poate fi interpretata (jucata), ea trebuie traita (slujita)”.

Parintele Sever Negrescu nu face parte din lumea de la televizor, incarcata de senzational si de spectacol, care ne lasa mereu impresia ca ceva bun sa pierdut pentru totdeauna. Face parte insa din lumea aceasta, uitata de massmedia si neatinsa, clipind a speranta din paginile unei carti. Vorba batranei mucalite:„Parinte, sa traiti toata viata!”.

Cornel Mihai UNGUREANU

Nr. de pagini: 124
Anul aparitiei: 2015