Urma Sfantului Apostol Andrei (Paul Gherasim)

 

Construita pe mentiunea din Istoria bisericeasca a lui Eusebiu de Cezareea privitoare la tinuturile evanghelizate de Sfantul Apostol Andrei, intre care se numara atat tinuturile balcanice, cat si tinutul Scitiei, metafora andreiana evoca un inceput simbolic al crestinismului pe teritoriul Romaniei de azi, dar si o fidelitate fata de inceputuri inteleasa ca patrimoniu al Ortodoxiei.

     Demersul pictorului Paul Gherasim preia simbolul intemeierii apostolice si construieste un discurs vizual despre perenitatea unei civilizatii care, trecand dincolo de discutii otioase despre certitudinile inceputurilor istorice, poate fi socotita bimilenara. Scopul cartii este de a argumenta estetic realitatea acestei perenitati, vitalitatea si autenticitatea unei opere culturale izvorate dintr-o credinta, cea in Invierea din morti a lui Iisus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu. Ca e vorba despre jertfa si inviere o demonstreaza imaginile cu care se deschide volumul: o alternanta repetata de cruci si morminte/puneri in mormant, care deodata sunt intrerupte de ferecatura Evangheliarului cu scena Anastasis, apoi de imaginea liturghiei pascale cu lumanarile aprinse si fila de manuscris psaltic cu titlul Randuiala care se canta in sfanta si prealuminata zi a Invierii Domnului nostru. Urmeaza dimineata pascala deasupra satului romanesc, cand se risipeste ceata necunostintei si se ridica valul pentru a vedea ingerii slavoslovind impreuna cu toata faptura pe care o intruchipeaza privighetoarea. Imaginea este o referinta delicata, dar puternica, la limba in care pasarea de noapte luscinia megarhynchos este numita privighetoare, nume derivat de la slujbele de pervigilia (priveghi) pe care le rosteau monahii sciti (din Scitia Minor) in latina. Metamorfoza lingvistica devine la capatul unui ciclu complex de aculturatii, in care isi gasesc locul si greaca si slavona, limba liturgica a creatiei.

     Fotografia interbelica a comunitatii satesti adunata in curtea Bisericii Arbore, in care toata suflarea este imbracata in straiele vernaculare de sarbatoare, ipostaziaza forma imuabila, dar si punctul terminus al acestei civilizatii crestine. Intalnirea dintre cele doua registre, adunarea satului si Biserica Arbore trimite discursul spre momentul auroral al istoriei noastre medievale, vremea Sfantului voievod Stefan cel Mare. Este expresia cea mai puternica si originala a crestinismului trait pe aceste meleaguri, hranita din crestinismul imperial al Bizantului, din slavonismul ortodox al Balcanilor, dar si de formele unui crestinism occidental, vecin istoric prin Polonia si Ungaria, aliat prin lupta comuna impotriva Imperiului Otoman.

     Epoca stefaniana atesta maturitate si originalitate pe fundalul integrarii intr-o istorie sacra care incepe cu regele profet David, continua cu imparatii celei de-a doua Rome, trece prin tarii Bulgariei si ai Serbiei, si se exprima in ultimii ani ai mileniului al saptelea prin tarul Stefan al Moldovei, care-si aduce prinosul Imparatesei cerului (Tarita Nebesnaia) in Evangheliarul de la Humor, si este introdus in fata Imparatului ceresc de insusi Sfantul imparat Constantin in tabloul votiv al Bisericii„Sfanta Cruce” din Patrauti. Aceasta viziune istorica este atestata de sbornicele cronografelor bizantino-slave si ale letopisetelor stefaniene.

      Apogeul si centrul discursului iconico-simbolic compus de Paul Gherasim este insa domnul martir, voievodul incoronat mai presus de cele lumesti, prin martiriu, Sfantul Constantin Brancoveanu. Jonctiunea dintre triumful stefanian, inteles ca performanta diplomatica, militara si religioasa, si apogeul estetic al epocii brancovenesti este marcata prin juxtapunerea crucii si a potirului din colectia Manastirii Putna. Triumful crucii se intruchipeaza in continutul potirului.

     Jertfa lui Brancoveanu incheie una din cele mai lungi si infloritoare domnii a Tarii Romanesti, care a capatat in ochii istoricilor, artistilor si iubitorilor de frumos din secolul XX valoarea de izvor al sintezei culturale romanesti, punctul de pornire al identitatii estetice moderne. Istoricul Nicolae Iorga si arhitectul G. M. Cantacuzino au dezvoltat aceasta idee in scrierile lor interbelice. Epoca brancoveneasca este matricea unei aspiratii duble, occidentale si orientale, in care apartenenta la traditia spirituala a Orientului crestin convietuieste cu solidaritatea politica si militara cu Occidentul, si care face din Ortodoxie o identitate comuna pentru toti crestinii din Imperiul Otoman. Antim Ivireanul este corolarul acestei viziuni foarte largi si prototipul unei identitati regionale in care ascendenta etnica se estompeaza in fata unei formule de spiritualitate care a primit pe rand numele de post-bizantina, balcanica, levantina. Etape semnificative in acest parcurs istoric sunt marcate de domnitori precum Neagoe Basarab, Matei Basarab, Mircea cel Batran si Vasile Lupu citati in ordinea impactului estetic al operei lor ctitoricesti. Ipostaze ale creativitatii sunt evocate prin figura mitropolitului miniaturist Anastasie Crimca. Tarile Romane au purtat acest ethos pana cand schimbarile ideologice ale secolelor XIX si XX au pus capat in mod tot mai violent acestui univers aparte.

     Cand se stinge traditia crestinismului aulic mai persista o vreme crestinismul civilizatiei taranesti, al bisericilor de lemn, ingemanat intru cautarea Imparatiei ascunse cu comunitatile monastice si precedate spiritual de avansul pustnicilor pe o cale care transcende geografia si cronologia. Juxtapunerea unor monumente din diferite epoci istorice, de la ramasitele crestinismul tardo-antic din Dobrogea, trecand prin pesterile pustnicesti ale secolelor de mijloc si pana la comunitatile monastice reintemeiate in secolul XXI, sugereaza aceasta iesire din timp. Astfel, biserica de la Densus, a carei datare variaza intre secolul IV si secolul XII la diversi cercetatori, devine un semn al supratemporalitatii, alaturi de pesterile pustnicilor si bisericile de lemn ale satelor. Portrete fotografice de monahi contemporani alterneaza cu vestigiile locuirilor monastice din secolele IV-V la Niculitel, VIII-IX la Basarabi-Murfatlar, XII-XV la Corbii de Piatra in Arges si in Muntii Buzaului si cu productia iconica a atelierelor taranesti din secolele XVIII si XIX.

      Paul Gherasim a identificat acele obiecte din registre stilistice foarte variate, antichitate bizantina, arta voivodala, productie taraneasca, care exprima cel mai puternic identitatea creata de trairea nadejdii intr-un sens spiritual al vietii. In mod evident, alte obiecte ar fi putut figura in acest album, dar le-a ales pe acelea care intruchipeaza cel mai bine un anumit fel de a fi al crestinismului de pe teritoriul Romaniei, in care intra multa masura si putina emfaza, un puternic simtamant al transcendentului la tot pasul, din care insa face parte materia, la care contribuie si mestesugul, disponibilitatea omului de a-si pune cu abnegatie si modestie talantul in slujba lui Dumnezeu si a aproapelui. Dimensiunea sociala si politica a acestui crestinism, prezenta discret in adunarile taranilor de sarbatori, in portretele voievozilor-ctitori, in chipurile monahale, se integreaza si se supune dimensiunii interioare. Nici un indiciu cantitativ, nici o satisfactie temporala, nici o stralucire, nici o culoare stridenta, totul pare a fi pe punctul de se retrage in spatele cetii istoriei, de a disparea imperceptibil de sub ochii nostri. Peretelui alb de creta de la Basarabi ii raspunde parul alb si felonul alb al parintelui Teofil de la Sambata scufundat in lumina. Este sugestia transfigurarii. Rugaciune VII a lui Daniel Turcea confirma sugestia. Crestinismul, pentru Paul Gherasim, nu este in primul rand un fapt de istorie, nici o circumstanta civilizationala a omenirii, ci o credinta.

     Este credinta lui Paul Gherasim asa cum a trait-o, cum a exprimat-o in lunga sa experienta cu stravezimea. De aceea, mai mult decat o poezie in imagini despre crestinismul romanesc, cartea lui Paul Gherasim este o marturisire. El depune marturie despre ceea ce a vazut. O semnatura discreta a acestei marturii o reprezinta portretul fotografic al bunicului sau imbracat in straie taranesti de sarbatoare, parca ar fi un detaliu extras din Deisis-ul imperial de pe peretele sudic la Bisericii Arbore. Aceasta genealogie mistica se exprima in octogoanele de purpura si de lumina ale lui Paul Gherasim. Grafitti-ul citat din Psalmi 22, 4„nu ma voi teme, Doamne, caci Tu esti cu mine”, care incheie discursul, devine rugaciunea-prefata a traversarii vietii/istoriei catre ziua neinserata.

     Astfel Sfantul Andrei nu este invocat ca garant al autenticitatii si venerabilitatii crestinismului romanesc, ci expresivitatea si intensitatea trairii acestuia devin un argument al originilor apostolice. O origine, certificata cultural prin legatura dintre cult si limba, credinta si ethos, si care, pentru Paul Gherasim, este singurul registru estetic pe care mai este dispus sa-l exploreze. Crestinismul constitutiv al romanitatii balcanice devine matrice a unei comunitati ancorate in transcendent.

Nr. de pagini: 112
Anul aparitiei: 2016