Zamfirescu Duiliu, Viata la tara (Include acces la varianta digitala)

 

 

  La tara Duiliu Zamfirescu n-a vazut nici Crasma lui Mos Precu, nici apriga problema sociala, ci a vazut un boier batran, pe Dinu Murgulet, bun, milos pana la risipa ca atati boieri, si cu dragoste de taran, de pamant, in care se limiteaza pentru dansul icoana tangibila a patriei; alaturi, la Comanesti, a mai vazut o curte boiereasca de tinere odrasle, dintre ale caror capete bucalate se desprinde icoana surorei mai mari, a neuitatei Sasa, drept care nu exista in intreaga literatura romana un suflet mai nobil, mai armonios in ritmul intern si extern, o realizare mai completa si mai poetica a unor insusiri pozitive; intru nimic romantica, ea e expresia realitatii si a simtului practic al vietii, topit totusi in poezie; tanara inca, e mama surorilor si fratilor mai mici; harnica, uneste bunatatea cu energia si isi ingrijeste mosia cu dragoste; in mijlocul acestor indeletniciri zilnice nu si-a pierdut insa farmecul femeiesc, nici perpetua nevoie a iubirii si a jertfei de sine.

 

   A mai vazut Duiliu Zamfirescu la tara pe tanarul Matei Damian, care, dupa ce si-a petrecut tineretea la studii in strainatate, la moartea mamei se intoarce la mosie, unde dragostea pamantului il cucereste apoi pe incetul. Statornicindu-se, deci, la tara ca sa puna randuiala la treburile paraginite ale casei, ceea ce era firesc sa se intample, se intampla: intre Matei si Sasa incepe o dulce legatura de sentimente, pe care scriitorul ne-o zugraveste cu poezia sfioasa a sufletelor alese ce se cerceteaza, tacand, pe indelete, si se apropie spre a se identifica apoi pentru totdeauna.

 

  Farmecul casatoriei – atat de rar in literatura – isi risipeste aroma din aceste pagini simple, caste si idealiste. A mai vazut Duiliu Zamfircscu si pe tarani, simbolizandu-i in neuitatul baciu Micu, suflet pribeag, poetic, credincios stapanului, in ai carui ochi isi revarsa cerul taina stelelor si poezia imensitatii albastre. A mai vazut scriitorul si lupta apriga in jurul pamantului hranitor, zugravindu-ne chiar o rascoala taraneasca, nu impotriva cuconului Dinu, a proprietarului de drept, ci impotriva arendasului lacom, a lui Tanase Scatiu, simbolul neomeniei unei clase spoliatoare, rascoala in care simpatia scriitorului merge, fireste, catre taranime.

 

  Cand o opera literara dovedeste o dragoste atat de reala pentru viata de tara, pentru pamantul tutelar, cand ne zugraveste atatea suflete cinstite, idealiste, cum poate sa nu fie privita ca o opera, nu numai estetica ci si sanatoasa si inaltatoare?

   Cand un scriitor arata atata iubire pentru taran, cum poate fi privit ca un dusman al taranimii? [...]

   Si cand o opera risipeste atata poezie simpla, un optimism atat de sanatos, atata dragoste pentru orice valoare etica, scrisa fiind cu o arta discreta, cu simtul masurii si al limbii, – cum poate ca sa nu fie privita ca o opera clasica si nationala?

 

EUGEN LOVINESCU